O fetiță din diaspora către mama ei: „Cu bunica vorbesc românește pentru că ea este româncă. Tu nu ești nici româncă, nici italiancă!“ Despre cei plecați și cei rămași

Foto: Spotify Vreau Acasa-n Tara Mea

Vara aduce acasă neamurile și prietenii care au luat drumul străinătății, stabilindu-se în țări mai civilizate şi mai luminoase, revenire care coincide obsesiv cu dezbateri acide despre cât de „nașpa“ sau „de rahat“ este sau nu este România. Dacă vreodată te vei trezi în situația de a fi singurul rămas în țară într-un grup de plecați, este foarte posibil ca după jumătate de noapte petrecută la gura focului să ajungi dimineața să te simți totalmente defect sau,

 în cel mai bun caz, cu șansele ratate, fredonând amarnic despre câte promiteai odată, lângă pușca și cureaua lată. Cum puteți trăi aici? Eu mi-aş fi luat demult copiii din mizeria asta! La noi… şi aici intervin multe umbre de roz care întregesc sugestiv tabloul unei vieți în care societatea, sistemul și oamenii se armonizează în bun-simț, responsabilitate şi gândire strategică pentru binele generațiilor viitoare.

Cum putem trăi aici?! Suntem nebuni, masochişti, idealişti? Suntem poate prea laşi sau comozi? Ori suntem pur şi simplu posedați de un ataşament demodat şi zurliu față de realităţile noastre subiective, față de betoanele noastre încinse de amintiri, de străzile ponosite din care răzbat, vulcanic, înjurături familiare în preafrumosul nostru grai, de prietenii noștri cu care împărțim frățește rațiile de frustrare, amar și speranță? 

Ce-a fost în capul nostru de-am rămas în țară sau de ne-am întors după diverse călătorii sau studii pe alte meleaguri? De ce suntem încă aici, provocați să găsim motive pentru statornicia noastră, ca și cum singurul beneficiu al Revoluției din ’89 a fost faptul că poți da bir cu fugiții legal din țară, fără să trebuiască să traversezi Dunărea înot în miez de noapte, visând la libertate și la rafturi pline?

Dincolo de războiul de la granițele noastre, România se trezește uneori prinsă într-un război psihologic cu toate Româniile din străinătate, care se așteaptă ca patria-mumă sau ciumă să recupereze ASAP decalajul uriaş săpat temeinic în structurile noastre în deceniile de comunism și de înapoiere politică, civică și morală. Un război imposibil cu timpul și cu răbdarea, cu proiecțiile personale și cu inerțiile colective, purtat cu armele verdictelor necruțătoare. Dintre cei plecați, unii se întorc cu o sete nestăvilită de a critica de la prima groapă din șosea, la ultimul bețiv al satului, în timp ce străbat țara cazându-se în locuri exclusiviste pentru turiști străini, 

ca să se poată simți, totuși, ca acasă. Oare există o nevoie de a vedea totul în negru pentru ca propriile alegeri de viață și de emigrare să pară scăldate în lumina inspirației și a genialității? Pot justifica cetățeniile noi sau niște pașapoarte cu nume exotice de copii excesele de obidă, de aroganță și de falsă superioritate? Vasile sau Alfred, Lenuța sau Anais, deciziile pe care credem că le luăm pentru mai binele copiilor noștri ar trebui să ni le asumăm cu seninătate, lăsând loc de afirmare și demnitate și pentru cei care au ales să-și spargă creierii de morile de vânt. Până la urmă, alergăm pentru aceeași miză existențială: Fericirea, concretizată pentru fiecare în forme diferite de realizare sau succes.

Anul trecut, am oprit la un han să ne dregem foamea și oboseala pe drumul dintre Brașov și Sibiu. La masa alăturată, într-o româno-italiană ciudată, o mamă se străduia să convingă o fetiță de vreo 10 ani să mai aibă răbdare și să stea potolită la masă până când vin papanașii. Total neimpresionată, copila i-a răspuns în italiană că singura care știe să facă papanași adevărați este bunica, pe care abia aștepta s-o revadă după pauza de pandemie. Ca să-i dea o replică usturătoare, mama a întrebat-o cum va vorbi cu bunica care știe doar românește, când ea refuză să vorbească în limba română. Fetița a venit cu o replică surprinzătoare, pe care am salvat-o în documentul meu de reflecții sporadice: „Cu bunica vorbesc românește pentru că ea este româncă. Tu nu ești nici româncă, nici italiancă!“ În timp ce smântâna se topea pe papanașii umflați cu dulceață, la masă s-a lăsat tăcerea.

Nici..., nici..., ca o zi de 23 august în care decizi să întorci armele împotriva tuturor cu certitudinea că faci parte din generația de tranziție care trebuie să asigure puntea între trecut și viitor. Nici nu mai contează dacă ai plecat sau ai rămas, știi foarte clar de cine și de ce vrei să fugi pentru totdeauna.

Sursa: republica.ro