Prof. dr. psihiatru Aurel Romila: „90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi. Şi-au pierdut valorile de bine, frumos, adevăr şi dreptate”

N-a făcut caz de marile sale reuşite, cum n-a ţinut nici să iasă în faţă cu orice preţ. În spatele discreţiei şi a modestiei în care s-a învăluit o viaţă întreagă, se ascunde însă unul din marii profesionişti ai României. Doctor în medicină, profesor şi iniţiator al secţiei de 

Resocializare din cadrul spitalului „Al. Obregia” din Bucureşti, Aurel Romila este şi autorul unei „Psihiatrii” ce a devenit manual de referinţă printre cunoscători. O somitate a medicinei, ale cărei cercetări au făcut istorie, o minte curioasă şi neobosită în căutări, care a extras din psihiatrie o filosofie de viaţă ne informează formula-as.ro

– Domnule doctor, aţi putea da o definiţie su­fle­tului?

– Sufletul e o noţiune populară. Psihiatria nu pune semnul egal între suflet şi psihic. Psihiatriei îi con­vine noţiunea de psihic, sufletul e doar partea afec­tivă, cea mai profundă, care e legată de inconştient. Omul e un ego cu două laturi, ceea ce se vede (cor­pul) şi ceea ce nu se vede (spiritul). Trupul şi spiritul sunt un sine. Suntem deci un ego susţinut de un sine. Am fost întrebat la o conferinţă „Bine, dar ce este ego-ul?” Răspunsul e acelaşi ca în cazul întrebării „Ce esteDumnezeu?” Ego-ul este ceea ce ne con­duce, dar nu se vede.

„Populaţia României se împarte, în mare măsură, între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi)”

– În ultimele decenii, numărul persoanelor afec­tate de tulburări psihice este în creştere peste tot în lume, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de dezechilibraţi psihic?

– Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaşte? Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut se­lecţia umană.

O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi.

Şi asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câţi oameni de valoare nu au fost eli­­mi­naţi din societate de nişte nimicuri, de nişte ano­nimi? Dacă vii şi le vorbeşti oamenilor de norma­li­tate, bun simţ, armonie, transcendenţă, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broşuri. Performanţa se măsoară azi doar în putere, bani şi sex. Trăiesc tra­gic această soartă a poporului român. N-o să iau mi­traliera să fac circ, precum Vadim. Dar nu pot să nu mă întristez.

– Am vorbit de boală, dar nici graniţele nor­ma­lităţii nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce în­seam­nă, de fapt, normalitatea?

– Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege­tul? Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă? Aţi văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E nor­mal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru şi armo­nie în­tre cunoaştere, afectivitate, inteligenţă şi voinţă. Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau sub­dez­­voltată, armonia se pierde şi apare boala sau su­ferinţa. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi, o societate care şi-a pierdut valo­rile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Şi mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul în­demn era non nocere, să nu faci rău!

„Despre Dumnezeu e mai bine să taci!”

– Credinţa în Dumnezeu e şi ea parte din ecuaţia normalităţii?

– E fundamental să pleci de la premisa existenţei unei alte realităţi transcendente. Însă trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta. Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mi­tică. Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o for­ţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brân­coveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă pu­neţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre­buie rostite toată ziua bună ziua, că-şi pierd înţele­sul. La fel cum nu spui toată ziua „bună ziua”, „te iu­besc!”, că se banalizează, şi despre Dumnezeu e mai bine să taci.

– Totuşi, e de folos rugăciunea în bolile psihice? Sunt mai receptivi la tratament pacienţii cre­din­cioşi?

– S-a dovedit deja în urma unor experienţe şi teze fă­cute la Voila şi la Piteşti, ca să vorbim numai de ţara noastră, că mersul la liturghie, spunerea unor rugăciuni în momentele de criză, îi linişteşte enorm de mult pe pacienţi, îi face mai cooperanţi, iar trata­men­tul medicamentos dă rezultate mai bune. Cre­dinţa e de foarte mare ajutor. De fiecare dată când simt un pic de deschidere la pacienţii mei necre­dincioşi, le propun pariul lui Pascal: dacă tu crezi şi Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic. Dar dacă crezi şi există, câştigi totul! Dincolo de asta, însă, psihiatrii trebuie să fie foarte atenţi când vine vorba de excesul de religiozitate, fiindcă poate fi simptomul unui dezechilibru psihic.

O fostă pacientă şi-a neglijat trei ani de zile soţul, nu s-a atins de el, fiind dedicată pos­tului, mai abitir ca măicuţele de la mânăstire. Alteia i s-a părut că nu i-a îmbrăcat pe cei goi, a apucat-o frenezia şi şi-a dat toate hainele pe care le avea. Aţi auzit, probabil, de cazul celebru al lui Petrache Lupu de la Maglavit. Pe mărturiile lui s-a ridicat o biserică. Însă marele profesor neurolog Gh. Marinescu l-a che­mat să-l examineze. Şi ce a descoperit? Că avea si­filis nervos, care dă halucinaţii.

Aceşti oameni tre­buie ajutaţi să-şi regăsească echilibrul. Să nu mă înţe­legeţi greşit, nu exclud posibilitatea unor revelaţii divine. Eu însumi am avut revelaţia credinţei, văzând un tablou de Rafael, la Muzeul de Artă din Viena. Re­prezenta o madonă de o frumuseţe neomenească, de o puritate a culorilor ca­re m-a făcut să cred de­finitiv în Maica Domnului. Însă revelaţiile adevărate, legă­turile fine, superioare, nu sunt concrete.

„Cât timp vom fi liberi, merită să trăim”

– Domnule doctor, sun­teţi mereu înconjurat de bolnavi. Cum faceţi să nu vă lăsaţi contaminat de nefericirea lor?

– Am luat de peste tot, din isihasm, din india­nis­tică, din ortodoxie, din medicina tibetană, din me­ditaţie, tot felul de învă­ţături care să mă ajute să-mi păstrez echilibrul. Din ele extrag ceea ce voi aţi putea numi fericire. Însă eu nu-i spun aşa, prefer să-i spun muzică interioară. Mă duc acum acasă, de pildă. Ai mei ştiu că vin obosit de la clinică şi-mi dau ceva de mâncare. Dar asta nu e esenţial. Esenţial e că mă retrag la ale mele. Care sunt ele? Soluţia mea e eclec­tică, nu e o pilulă. E un mix în care intră rugăciunea, lectura, muzica…

– Sunteţi un adevărat cunoscător al muzicii. Poate fi ea şi o formă de terapie?

– Muzica poate fi o cale de autocu­noaş­tere. Ea cere răb­dare, o simfonie nu se în­ţelege din pri­ma, dar pâ­nă la urmă e o for­mă de iniţiere. Pui un disc şi din­tr-o dată te simţi mai puţin sin­gur, muzica te poartă şi te invită să priveşti înlăuntrul tău. Şi ce găseşti acolo? Melan­coliile lui Chopin, fră­mântările lui Beethoven, transpa­renţa lui Mozart, gra­vitatea lui Bach, care scot la suprafaţă pro­priile tale angoase, spaime, nelinişti, bucu­­rii. Retrăindu-le, te cureţi, te linişteşti şi te echi­li­­brezi. Cred că pasiunea mea pentru muzică a fost chiar mai puternică decât cea pentru medicină, din moment ce s-a transmis mai departe. Înainte de a se naş­te copiii mei, aveam deja pian în casă şi toate co­lecţiile muzicale. Au făcut amândoi muzică, n-a vrut niciunul să audă de medicină. Ginerele meu e muzi­cian şi el, conduce „So­cie­tatea Bach”. Chiar acum o săptămână, a­mân­doi copiii au avut concert la patru mâini, la Ateneu.

– Vă simţiţi împli­nit după atâţia ani de ca­rieră? Aţi găsit în psi­hiatrie o cale de înţele­gere a lumii?

– Nu. „Împlinire”, „fericire” sunt cuvinte prea mari pentru mine. Sunt noţiuni pe care nu le pot ad­mite integral, nu le înţeleg încă la modul profund, sincer o spun. Aşa cum nu înţeleg moar­tea sau sensul vieţii. Nu am răspunsuri la marile întrebări ale exis­tenţei. Poate tocmai de aceea am preţuit mai mult în­trebările. Mai presus de teologi şi de artişti i-am so­cotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vieţii mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe. Dacă vii la mine acasă, ai să întrebi unde sunt psihiatria, me­di­cina? Sunt şi tratatele medicale pe undeva, pe-aco­lo, dar bi­blioteca mea e o bibliotecă de filosofie. Am avut de tânăr marea curiozitate să citesc în ori­gi­nal, fiind convins că toate traducerile mă „tra­duc”. Des­pre posteritate nu-mi fac iluzii, e plin la „Bellu” de oameni mari. Nu mă intere­sează decât să am un cerc de continuatori, care să ducă mai departe ideile mele. Cu toate astea, nu m-am oprit din căutări. Încerc să nu rămân în urmă, mă in­formez tot timpul online, citesc reviste, particip la congrese. Aş putea foarte bine să zic, la vârsta mea, gata, cântecele astea nu le mai pot auzi! Dar nu se poate aşa, informaţia nu ră­mâne veşnic aceeaşi, totul se schimbă, trebuie să lupţi pentru fiecare condiţie, să o atingi şi să lupţi apoi ia­răşi, ca să o depăşeşti. Mintea şi inima trebuie antre­nate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recu­cerite permanent, nu sunt o ştampilă valabilă veşnic.

– Beethoven a fost întrebat cândva ce pre­ţu­ieşte mai mult dintre toate calităţile umane. Răs­pun­sul lui a fost: bunătatea. Vă pun şi dvs., la fi­na­lul dialogului, aceeaşi întrebare. Dvs. ce aţi alege?

– Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.

Sursa: formula-as.ro