Epoca în care traim, a marilor diversiuni, împreuna cu „epoca de aur“ sunt, nu am nici o îndoiala, capitole distincte ale „Erei ticalosilor“, ca sa folosesc o celebra sintagma a lui Marin Preda. Chiar daca între timp a avut loc o revolutie, chiar daca libertatea – pe care o pierdem cu fiecare clipa mai mult – a fost platita cu sânge, ticalosia si minciuna au ocupat repede întreg spatiul care apartinuse odinioara sperantei si iluziilor.
Si, fireste, si-au impus regulile si oamenii care sa le vegheze, sa faca din tara teritoriul tuturor experientelor esuate. Dar nimic nou pentru cei ce cunosc obiceiurile locului, caci la întelepciunea acestora se recurge întotdeauna foarte târziu, dupa ce s-a pierdut totul.
O recitire a cronicarilor ne-ar oferi mai multe informatii despre structura noastra, despre de ce suntem cum suntem. Dar nu este neaparat necesar sa mergem pâna acolo. „Avem de toate si totusi simtim toti ca n-avem nimic, scria Liviu Rebreanu. Constitutia noastra belgiana, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au ramas vorbe goale care se repeta papagaliceste la întruniri si prin ziare; literatura si artele cu cât mai extravagante, cu atât mai izolate si fara nici o înrâurire asupra celor carora se adreseaza: democratia noastra nu traieste decât în ideologia câtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor multi de catre o mâna de îndrazneti…“ Textul, scris parca în aceste zile, a aparut în „România“ din 31 ianuarie 1924, într-un moment în care „europenizatorii nostri cu orice pret“ se straduiau sa „înabuse glasul trecutului“, si asta „de dragul luminei straine“.
Desi nu era împotriva acesteia, Rebreanu era de parere ca a sosit „vremea temeliilor“, ca drumul spre un adevarat „europenism“ trece prin noi însine, adica prin propria noastra traditie. Desi îl contrazice pe marele romancier în numele „europeismului“, un contemporan de-al sau, Eugen Filotti, este, la rândul sau, suparat pe „rusinoasa noastra viata publica de azi si pe toti paduchii abjecti“ care o populeaza. În acelasi an, dar cu doua luni mai târziu, în „Viata Româneasca“, Mihai Ralea, „poporanistul“, considera ca „ne lipseste dureros, pâna la asfixie, sentimentul democratic al libertatii si dreptatii, respectul persoanei altuia, care trebuie sa fie altceva decât un mijloc de exploatare cotidiana. Când e atâta pustiu la noi, tocmai rafinaria senzoriala ne mai lipsea?“Cu zeci de ani înaintea lui Rebreanu se vorbea intens despre reforme. Dupa ultimul razboi, am trecut de la capitalism la socialism si înapoi, cu un pret greu de imaginat. Astazi, nu stim unde mergem, nimeni nu are habar unde trebuie sa ajungem, nu exista nici un proiect, nici o directie reala, dar continuam sa ne reformam vegheati de „înteleptii“ din sintagma lui Preda. Reforme fara bani, fara logica si, mai ales, fara omenie. Si facute de smecheri aroganti, incompetenti si nerusinati din al caror arsenal nu pot lipsi minciuna, ura si cacealmaua. S-a facut tot ce a fost posibil pentru umilirea tuturor profesionstilor. Si pentru distrugerea memoriei acestui popor. Nu mai exista repere, nu mai exista modele, nu mai exista decât robi supusi capriciilor celor care ne conduc. Treptat, au disparut spitale, scoli, medicamente, laptele pentru copii, iar majoritatea pensionarilor tinde sa devina o specie aparte de cersetori. Am ajuns campioni europeni la analfabetism si la boli eradicate odinioara si în România.
Mari posesori de bacili Koch si, mai ales, de spirochete transmise cu generozitate si celor ce nu au la îndemâna primul produs concret al gândirii lui Cseke: prezervativul. Atâta doar ca el nu poate fi folosit cu succes în cazul în care utilizatorul nu are dimensiunile cerute de reforma: 16 sau 19 cm.
Nu demult, s-a reformat clasa politica iar cel ce a avut si aceasta idee stia prea bine la ce trebuia sa se astepte: la o noua generatie de papagali. Caci nu avea nevoie de oameni pentru tara, ci pentru propria sa cariera. Cei trimisi pe la televiziuni sa apere interesele puterii actuale sunt de un penibil desavârsit: o simbioza perfecta între prostie si lasitate. Când îi vezi, îti vine sa plângi pur si simplu de mila celor ce au învatat sa-i suporte numai pentru a-si putea pastra locul de munca sau din pura inconstienta: „Asta-i situatia!“
De fapt, tara a devenit o suma de triburi mari si mici conduse dupa reguli tribale. Pentru cei ce doresc sa înteleaga mai bine relatiile din lumea în care am coborât, studiile lui Claude Lévy Strauss sunt de mare folos. Cu cât esti mai aproape de seful tribului, cu atât devii mai initiat. Dupa atâtea reforme pe care nu aveau cum sa le înteleaga nici macar cei ce le-au facut, era firesc sa vina si rândul Constitutiei, asa cum ne-a anuntat de curând însusi Presedintele patriei. Care s-a plictisit sa nu respecte actuala Constitutie si doreste una noua ca sa aiba cu ce se juca pâna la expirarea mandatului, daca nu va gasi o formula noua pentru a-si continua opera. Poate prin partidul pe care-l conduce. Sigur, nu era treaba presedintelui sa propuna modificarea Constitutiei si nici sa aiba atâta grija de soarta succesorului sau. Dar în lipsa banilor, a unor proiecte concrete de iesire din crizele de tot felul, asemenea diversiuni prind repede si timpul trece. Ce ne înfurie mai mult: soarta umilitoare a politistilor sau vreun nou capitol al viitoarei Constitutii? Caci cu un an înaintea alegerilor, când atmosfera este oricum foarte încarcata, propunerea va fi imposibil sa nu aiba efectul scontat: scandalul! Si, desigur, camuflarea unor trocuri politice cu consecinte greu de prevazut. Ca ardelean, am urmarit cu mare interes dialogul politic dintre românii si ungurii din arcul guvernamental, reactiile celor care detin puterea, adica ale ungurilor, caci de satisfacerea nevoilor acestora depinde viitorul actualei guvernari. Pare un fel de poveste din folclor cu orbul si schiopul: orbul nu aude, iar schiopul nu vede, dar amândoi îsi continua drumul. Ungurii nu pot depasi, ca mentalitate, anul lor de vârf, 1867, iar românii se încapatâneaza sa traiasca doar clipa, sa urmareasca doar câstigul imediat.
Despre mâine? Vom vedea mâine! Pentru majoritatea politicienilor nostri, de oriunde ar veni ei, din momentul în care ajung la Bucuresti sunt interesati doar de propriile lor interese, caci România lor se întinde între Chitila si Magurele. S-au ascuns în umbra legalitatii când a venit vorba de reprezentanta Tinutului Secuiesc la Bruxelles, nu s-au revoltat pentru ca Guvernul maghiar nu le-a luat în seama protestele si, mai mult, a trimis la deschidere un reprezentant de seama. Nu prea demult, profetul lor, Tökes, a amintit si de Kosovo pentru cazul în care nu li se va da de bunavoie …un Kosovo al lor. Iar experienta arata ca au obtinut chiar mai mult decât au sperat vreodata. În ceea ce ma priveste, spectator neputincios la un dezastru politic, astept, cum am mai scris, justificarile celor de la putere când vor negocia renuntarea la Ziua Nationala si la Imn. Caci udemeristii nu lupta pentru o viata mai buna a celor pe care-i reprezinta, ci numai si numai pentru simboluri. Iar guvernantii de acum, fara cultura, fara istorie, fara prezent, trecut si viitor, dau totul în numele europenizarii de care nu au habar. Si pentru prelungirea, cu câteva luni, a agoniei lor politice.
Aparent nu protesteaza nimeni, iar la noi, drumul pâna la indignare pare foarte lung. Dar e bine sa nu ne lasam înselati. Tacerea nu poate fi interpretata întotdeauna drept aprobare. Ea poate fi si iminenta unei explozii. Escalada nationalismului maghiar precum si cei implicati în jalnicul troc ce se desfasoara cu nesabuinta în vazul tuturor ar trebui sa dea de gândit. Nu toti sunt prosti în România si nici în Europa. Iar vremea revanselor si a bantustanelor a apus demult. Cât despre guvern… Czeslaw Milosz era de parere ca „trebuie sa i se dea omului si putina fericire, pentru a-si însusi notiunea de îndatorire. Nefericirea aduce numai ipocrizie si revolta“. În ce ne priveste, stam foarte bine doar cu ipocrizia. Din pacate.
O recitire a cronicarilor ne-ar oferi mai multe informatii despre structura noastra, despre de ce suntem cum suntem. Dar nu este neaparat necesar sa mergem pâna acolo. „Avem de toate si totusi simtim toti ca n-avem nimic, scria Liviu Rebreanu. Constitutia noastra belgiana, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au ramas vorbe goale care se repeta papagaliceste la întruniri si prin ziare; literatura si artele cu cât mai extravagante, cu atât mai izolate si fara nici o înrâurire asupra celor carora se adreseaza: democratia noastra nu traieste decât în ideologia câtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor multi de catre o mâna de îndrazneti…“ Textul, scris parca în aceste zile, a aparut în „România“ din 31 ianuarie 1924, într-un moment în care „europenizatorii nostri cu orice pret“ se straduiau sa „înabuse glasul trecutului“, si asta „de dragul luminei straine“.
Desi nu era împotriva acesteia, Rebreanu era de parere ca a sosit „vremea temeliilor“, ca drumul spre un adevarat „europenism“ trece prin noi însine, adica prin propria noastra traditie. Desi îl contrazice pe marele romancier în numele „europeismului“, un contemporan de-al sau, Eugen Filotti, este, la rândul sau, suparat pe „rusinoasa noastra viata publica de azi si pe toti paduchii abjecti“ care o populeaza. În acelasi an, dar cu doua luni mai târziu, în „Viata Româneasca“, Mihai Ralea, „poporanistul“, considera ca „ne lipseste dureros, pâna la asfixie, sentimentul democratic al libertatii si dreptatii, respectul persoanei altuia, care trebuie sa fie altceva decât un mijloc de exploatare cotidiana. Când e atâta pustiu la noi, tocmai rafinaria senzoriala ne mai lipsea?“Cu zeci de ani înaintea lui Rebreanu se vorbea intens despre reforme. Dupa ultimul razboi, am trecut de la capitalism la socialism si înapoi, cu un pret greu de imaginat. Astazi, nu stim unde mergem, nimeni nu are habar unde trebuie sa ajungem, nu exista nici un proiect, nici o directie reala, dar continuam sa ne reformam vegheati de „înteleptii“ din sintagma lui Preda. Reforme fara bani, fara logica si, mai ales, fara omenie. Si facute de smecheri aroganti, incompetenti si nerusinati din al caror arsenal nu pot lipsi minciuna, ura si cacealmaua. S-a facut tot ce a fost posibil pentru umilirea tuturor profesionstilor. Si pentru distrugerea memoriei acestui popor. Nu mai exista repere, nu mai exista modele, nu mai exista decât robi supusi capriciilor celor care ne conduc. Treptat, au disparut spitale, scoli, medicamente, laptele pentru copii, iar majoritatea pensionarilor tinde sa devina o specie aparte de cersetori. Am ajuns campioni europeni la analfabetism si la boli eradicate odinioara si în România.
Mari posesori de bacili Koch si, mai ales, de spirochete transmise cu generozitate si celor ce nu au la îndemâna primul produs concret al gândirii lui Cseke: prezervativul. Atâta doar ca el nu poate fi folosit cu succes în cazul în care utilizatorul nu are dimensiunile cerute de reforma: 16 sau 19 cm.
Nu demult, s-a reformat clasa politica iar cel ce a avut si aceasta idee stia prea bine la ce trebuia sa se astepte: la o noua generatie de papagali. Caci nu avea nevoie de oameni pentru tara, ci pentru propria sa cariera. Cei trimisi pe la televiziuni sa apere interesele puterii actuale sunt de un penibil desavârsit: o simbioza perfecta între prostie si lasitate. Când îi vezi, îti vine sa plângi pur si simplu de mila celor ce au învatat sa-i suporte numai pentru a-si putea pastra locul de munca sau din pura inconstienta: „Asta-i situatia!“
De fapt, tara a devenit o suma de triburi mari si mici conduse dupa reguli tribale. Pentru cei ce doresc sa înteleaga mai bine relatiile din lumea în care am coborât, studiile lui Claude Lévy Strauss sunt de mare folos. Cu cât esti mai aproape de seful tribului, cu atât devii mai initiat. Dupa atâtea reforme pe care nu aveau cum sa le înteleaga nici macar cei ce le-au facut, era firesc sa vina si rândul Constitutiei, asa cum ne-a anuntat de curând însusi Presedintele patriei. Care s-a plictisit sa nu respecte actuala Constitutie si doreste una noua ca sa aiba cu ce se juca pâna la expirarea mandatului, daca nu va gasi o formula noua pentru a-si continua opera. Poate prin partidul pe care-l conduce. Sigur, nu era treaba presedintelui sa propuna modificarea Constitutiei si nici sa aiba atâta grija de soarta succesorului sau. Dar în lipsa banilor, a unor proiecte concrete de iesire din crizele de tot felul, asemenea diversiuni prind repede si timpul trece. Ce ne înfurie mai mult: soarta umilitoare a politistilor sau vreun nou capitol al viitoarei Constitutii? Caci cu un an înaintea alegerilor, când atmosfera este oricum foarte încarcata, propunerea va fi imposibil sa nu aiba efectul scontat: scandalul! Si, desigur, camuflarea unor trocuri politice cu consecinte greu de prevazut. Ca ardelean, am urmarit cu mare interes dialogul politic dintre românii si ungurii din arcul guvernamental, reactiile celor care detin puterea, adica ale ungurilor, caci de satisfacerea nevoilor acestora depinde viitorul actualei guvernari. Pare un fel de poveste din folclor cu orbul si schiopul: orbul nu aude, iar schiopul nu vede, dar amândoi îsi continua drumul. Ungurii nu pot depasi, ca mentalitate, anul lor de vârf, 1867, iar românii se încapatâneaza sa traiasca doar clipa, sa urmareasca doar câstigul imediat.
Despre mâine? Vom vedea mâine! Pentru majoritatea politicienilor nostri, de oriunde ar veni ei, din momentul în care ajung la Bucuresti sunt interesati doar de propriile lor interese, caci România lor se întinde între Chitila si Magurele. S-au ascuns în umbra legalitatii când a venit vorba de reprezentanta Tinutului Secuiesc la Bruxelles, nu s-au revoltat pentru ca Guvernul maghiar nu le-a luat în seama protestele si, mai mult, a trimis la deschidere un reprezentant de seama. Nu prea demult, profetul lor, Tökes, a amintit si de Kosovo pentru cazul în care nu li se va da de bunavoie …un Kosovo al lor. Iar experienta arata ca au obtinut chiar mai mult decât au sperat vreodata. În ceea ce ma priveste, spectator neputincios la un dezastru politic, astept, cum am mai scris, justificarile celor de la putere când vor negocia renuntarea la Ziua Nationala si la Imn. Caci udemeristii nu lupta pentru o viata mai buna a celor pe care-i reprezinta, ci numai si numai pentru simboluri. Iar guvernantii de acum, fara cultura, fara istorie, fara prezent, trecut si viitor, dau totul în numele europenizarii de care nu au habar. Si pentru prelungirea, cu câteva luni, a agoniei lor politice.
Aparent nu protesteaza nimeni, iar la noi, drumul pâna la indignare pare foarte lung. Dar e bine sa nu ne lasam înselati. Tacerea nu poate fi interpretata întotdeauna drept aprobare. Ea poate fi si iminenta unei explozii. Escalada nationalismului maghiar precum si cei implicati în jalnicul troc ce se desfasoara cu nesabuinta în vazul tuturor ar trebui sa dea de gândit. Nu toti sunt prosti în România si nici în Europa. Iar vremea revanselor si a bantustanelor a apus demult. Cât despre guvern… Czeslaw Milosz era de parere ca „trebuie sa i se dea omului si putina fericire, pentru a-si însusi notiunea de îndatorire. Nefericirea aduce numai ipocrizie si revolta“. În ce ne priveste, stam foarte bine doar cu ipocrizia. Din pacate.
Autor: Academician Augustin Buzura
Sursa: revistacultura.ro
.webp)
.webp)
0 Comentarii