Cu 400 de ani mai devreme de jaful înfăptuit de Împăratul Traian, macedoneanul Lisimah, mâna dreaptă a lui Alexandru cel Mare, a poftit la aurul geto-dacilor aflaţi sub domnia unuia dintre cei mai diplomaţi regi ai lumii antice, Dromichete. De atunci, toate imperiile, fie ele de la Est sau de la Vest, au rupt bucăţi însemnate din munţii noştri auriferi.
Dar, dacă în perioadele de bejenie, furtul aurului poate fi adnotat la pierderi colaterale, din ’89 nu mai poate fi vorba decât despre lipsă de patriotism, de indolenţă şi ticăloşie din partea liderilor care ne administrează destinele. Ne-a cocoţat Dumnezeu pe o colină plină cu aur, argint, cupru, molibden, uraniu şi reniu, iar noi stăm cu mâna întinsă la cămătarii mileniului III ca să ne înglodăm în datorii, pentru că aşa au vrut alde Petre Roman, Radu Vasile, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc şi, ultimul pe listă, Mugur Isărescu. De câţiva ani s-au vârât în şaradă şi ecologiştii, care au un singur ţel: să blocheze extracţiile, pe motiv că exploatatorii nu vor proteja mediul. După cum vedeţi, pilda drobului de sare este mai actuală ca niciodată pe teritoriul României. Iar cât priveşte redevenţele solicitate de stat, nu ne este ruşine şi frică să vă spunem că este o falsă problemă! Pentru că ridicolul procentelor de 2-4% ar fi anulat dacă s-ar practica, la cote mari, diferenţiat de restul industriilor, impozitul pe profit şi dividende.
2006, anul zidirii minelor
Distrugerea mineritului aurifer a început chiar din zorii democraţiei. Petre Roman a fostul primul premier care a pus pe butuci extracţia de aur şi cupru. A urmat un lung şir de personaje politice, darnice cu punga publică, dar cu desaga inteligenţei proprii stearpă. Când i-a venit şi lui rândul pe scaunul de la Palatul Victoria, ţărărnistul Radu Vasile a fost primul care a răsucit vârtos cuţitul în rana provocată de Roman. În loc să scoată aur, a dispus zidirea gurilor galeriilor.
În 1998, decizia de închidere a minelor din România considerate nerentabile ar fi trebuit parafată de ministrul Industriei şi Economiei, Radu Berceanu, şi de şeful ANRM, Mihai Ianăş. Radu de la Craiova a refuzat să se păteze cu cerneală pe mâini şi l-a obligat pe secretarul de stat Nicolae Stăiculescu să semneze în locul lui hotărârea criminală. Şeful ANRM a urmat exemplul ministrului şi l-a îndrituit pe un alt neisprăvit, Nicolae Turdean, să dea cu băţul.
Ce a urmat, ştim cu toţii. Exploatările de aur, argint şi cupru s-au închis rând pe rând, până în 2006. Cei care au şters ţara de pe harta producătorilor de aur au fost premierul liberal Călin Popescu Tăriceanu şi ministrul de resort Codruţ Sereş, omul de casă al lui Dan Voiculescu.
În acest articol vă oferim un argument forte despre cum nu ascultă politicenii de specialişti şi cum toate guvernele au bulversat o industrie ce ne putea feri de recesiune. Dar poate că, până la urmă, viitorii premieri vor îndrepta răul şi, timp de două decenii, ne vom acoperi cu aur, argint şi cupru. La figurat, nu la propriu – dacă impozitele vor depăşi 30% din profit şi 20% din dividende.
Specialiştii scriu, guvernanţii rămân autişti
Geologul Sorin Tămaş-Bădescu, sub îndrumarea profesorului doctor Gheorghe Popescu, a obţinut titul de doctor cu o teză extrem de bine documentată. Lucrarea are un titlu sugestiv: „Contribuţii privind geologia economică a aurului românesc”. Acelaşi profesor universitar Gheorghe Popescu, împreună cu două doamne, Gabriela Tămaş-Bădescu şi Antonela Neacşu, şi cu alţi doi domni, Laurenţiu Bogatu şi mereu Sorin Tămaş-Bădescu, au scris o carte în 2007, care prin titlu spune totul: „Geologia Economică a Aurului”. Atât rezumatul tezei, cât şi cartea le-am citit în câteva zile cu pixul în mână. Dar eu nu sunt guvernant, ci jurnalist, şi pot doar să trag concluzii, nu să formulez legi. Desigur, dacă măcar un premier ar fi solicitat un compendiu al lucrării ştiinţifice pe tema extracţiei aurului, ar fi căzut pe gânduri şi alta ar fi fost soarta mineritului românesc. Din nefericire pentru noi, guvernanţii nu au timp de lecturi profesionale, ci de apariţii la televizor, de tăieri de panglici la autostrăzi neterminate etc. În schimb, investitorii străini nu pornesc la drum decât după ce au discutat pe îndelete cu specialişti gen profesorul universitar Popescu sau doctorul geolog Tămaş-Bădescu.
Aur avem destul, minte ne trebuie
Din lucrările enumerate rezultă mai multe idei ce punctează importanţa zăcămintelor, dar şi necesitatea implicării statului, pentru ca România să primească partea leului în urma exploatărilor rezervelor naturale.
Prima idee scoate în evidenţă faptul că avem un patrulater auro-argintifer în Munţii Apuseni, iar din rezervele neregenerabile se pot extrage anual, timp de 20 de ani, un milion de tone de minereu, cu un profit de circa 54 miliarde de dolari. (Vezi harta cu repartizarea filoanelor). Avem 230 de zăcăminte. În 140 dintre ele, aurul este principalul element, iar în celelalte 90 aurul este elementul secundar.
A doua idee se referă la relaţia exploatare şi profit. Riscul de insucces variază de la o mină la alta. De exemplu, la Roşia Montană, acesta este de 10%, iar la Certej, de 18%. Riscul este legat în special de scăderea preţului aurului, nu din cauza rezervelor miniere sau a costurilor de exploatare. La Roşia Montană se vor extrage:aur 1,46 g/tonă şi argint 6,88 g/tonădin 215 milioane tone de minereu, în timp ce la Certej, din 42 milioane de tone de minereu se vor obţine: aur 2 g/tonă şi argint 11 g/tonă
A treia idee este dată de procesul de decantare a aurului din minereu. Dacă la Roşia Montană trebuie folosită metoda cianurării, la Certej aurul se obţine prin flotare. Prima metodă a făcut carieră printre falşii ecologişti, fiind considerată dăunătoare. Din nefericire, nimeni nu a explicat că, de fapt, procedeul este folosit în lume într-o rată de 80%, pentru că poate fi ţinut sub control prin diferite tehnici de epurare.
Iar orice specialist ai întreba, răspunsul lui ar fi invariabil: produsele rezultate din cianurare nu se transformă în reziduuri toxice, pentru că nu sunt aruncate pe apa sâmbetei, dintr-un motiv pur economic. Sterilul este păstrat şi redecantat prin multiple metode, pentru a se extrage şi ultimul miligram din elementele vandabile rămase în slam. De exemplu, la Baia Mare, sterilul a fost luat la puricat de trei ori în 80 de ani. Mai mult, este demonstrat faptul că, în câteva luni, concentraţia de cianuri dispare în proporţie de 99% din sterilul depozitat în iazurile special amenajate cu lineri naturali sau sintetici! Iniţial depozitării, slamul rezultat este tratat într-o instalaţie DETOX, care reduce concentraţia de cianuri uşoare la 10 mg/l, iar tratarea secundară a apei scade concentraţia sub 1 mg/l din iazuri.
Aceiaşi specialişti au o altă problemă de rezolvat, cu adevărat otrăvitoare pentru mediu: apele acide care spală minele şi rezervele chiar şi neexploatate!
A patra idee vorbeşte despre protecţia mediului. Aici regulile stipulate în Legea resurselor minerale sunt exact ca acelea aplicate în occident. Mai mult, firmele specializate în explorare şi-au implementat un cod de conduită conceput de ONU şi Banca Mondială. Este adevărat că activitatea de exploatare a aurului are un impact negativ asupra naturii, prin dislocarea masivelor muntoase, dar are un impact pozitiv asupra comunităţilor. Pentru că minereul poate fi decantat circa 100 de ani din momentul extragerii. De aceea este extrem de necesar ca statul să impună reguli protecţioniste pentru natură, iar în planul de exploatare, fondurile alocate pentru mediu să fie pe măsura dimensiunilor zonelor epurate.
A cincea idee atrage atenţia asupra factorului politic, care, în loc să fie o rampă de lansare, s-a transformat într-un balast. Deşi pe harta prezentată în teza sa de doctorat, specialistul Sorin Tămaş-Bădescu a „aurit” un patrulater din Munţii Apuseni, guvernanţii s-au grăbit să anunţe şi să închidă minele, pe motiv de ineficienţă economică. Franţa a închis minele de cărbune, considerându-le nerentabile. Primul nostru premier, Petre Roman, a dorit să implemeteze ideea francezilor şi a propus închiderea minelor de cărbune. Lui Roman nu i-a ieşit pasienţa, dar lui Tăriceanu i-a mers de minune în privinţa exploatărilor aurifere. „Francezii au închis minele după următorul algoritm: 70% dintre angajaţi au fost redistribuiţi în domeniul construcţiilor de autostrăzi şi şosele, 15% au fost reconvertiţi pentru alte meserii, prin programe speciale, şi 15% au fost pensionaţi. La noi, algoritmul folosit de guvernanţi a fost uşor modificat: 15% – redistribuiţi, 15% – reconvertiţi şi… 70% – scoşi la pensie!”, comentează sarcastic profesorul Gheorghe Popescu, de la Facultatea de Geologie Bucureşti.
Politicul face jocurile
Profesorul universitar Gheorghe Popescu este de părere că, atunci când vorbim despre economia aurului, trebuie să luăm în calcul trei factori:
• rezervele nu sunt regenerabile;
• valorificarea cât mai completă a masei miniere;
• principiul proprietăţii (taxe şi impozite).
Din motive academice, profesorul Popescu nu a vrut să comenteze cine nu a pus în practică aceşti trei factori în ultimii 20 de ani. A ţinut să puncteze însă faptul că politicul are o importanţă covârşitoare în redeschiderea minelor aurifere şi că îi pare rău că la conducerea ANRM nu se află un specialist în resurse minerale.
ANRM este instituţia aflată acum în subordinea prim-ministrului şi este cea care decide ce se poate extrage sau nu din munţii noştri. Atât premierul, cât şi şeful ANRM sunt numiţi politic. Iar despre Parlament, ce să mai vorbim! S-a mărginit să dea o lege a mineritului şi atât.
Am avut parte de premieri politici care nu au dorit să avem exploatări aurifere rentabile şi pentru România – din motive la care nu vrem să ne gândim -, în următoarea ordine: Petre Roman, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc şi MRU. Victor Ponta nu-şi merită un loc în această panoplie, din cauză că, în cele şase luni de staţionare la Palatul Victoria, nu s-a ocupat de guvernare, ci de suspendare şi de prozelitism „pe sticlă”!
La preşedinţia ANRM s-au perindat mai mulţi politruci care nu s-au sinchisit să lase vreo dâră prin economia românească: Mihai Ianăş, Mariana Iuliana Stratulat, Bogdan Găbudeanu, Gelu Mărăcineanu, Alexandru Petruţi, iar în prezent, Victor Ponta l-a numit în funcţia de preşedintele pe inginerul mecanic Gheorghe Duţu!
Falsa problemă a redevenţelor
Tot românul ştie că profitul statului de pe urma minereurilor de neferoase este foarte mic. Redevenţele solicitate de şefii ANRM nu depăşesc 4%. Dar puţină lume ştie că, în majoritatea statelor producătoare de aur, redevenţele au fost eliminate sau sunt de nivelul celor practicate în România. Şi, în acest caz, de unde provin veniturile uriaşe consemnate de alte ţări care au mine aurifere? Răspunsul îl găsim în impozitul pe profit şi impozitul pe dividende, corelat cu un concept bine supravegheat de scutire de taxe.
Conform specialiştilor, impozitul pe profit este cel mai răspândit instrument de impozitare, fiind urmat de impozitul pe dividende. De asemenea, guvernanţii care nu vor să fie păcăliţi au impus impozite pe împrumuturile contractate în străinătate, impozite pe serviciile furnizate de contractorii străini, taxe pe teren, taxe locale sau chiar TVA diferenţiată.
În paralel cu taxele, investitorii au şi stimulente financiare, cum sunt amortizări accelerate, reportarea cheltuielilor de exploatare şi a pierderilor şi, fapt extrem de important, deducerea costurilor legale de protecţie a mediului.
Dacă ne uităm în ograda altor ţări producătoare de aur, putem observa că se practică o rată a impozitului pe profit care oscilează de la 35%, în Mexic, la 22%, în Polonia. Mai există şi un impozit pe dividende care variază de la 35%, în Mexic, la 20% în Polonia.
Din nefericire pentru noi, în România se comite greşeala fatală de a se vorbi doar de redevenţă, în timp ce în statele amintite nu depăşeşte 4%, la fel ca procentul practicat de ANRM.
Jocul pe Bursă
În teza sa de doctorat, Sorin Tămaş-Bădescu face referire şi la finanţarea proiectelor miniere, dând exemplu jocul de pe bursă practicat de compania Gabriel Resources, proprietarul majoritar al societăţii pe acţiuni Roşia Montană Gold Corporation. „În cazul companiilor care au un singur proiect în derulare, curba de dezvoltare (vezi schema curbei de dezvoltare) este reflectată foarte bine de evoluţia preţurilor acţiunilor de pe piaţa de capital. Evoluţia preţurilor acţiunilor de pe piaţa de capital la Bursa din Toronto reflectă şi modul de derulare a proiectului, dificultăţile întâmpinate de companie fiind penalizate de investitori”, afirmă doctorul Tămaş-Bădescu. (Vezi graficul evoluţiei acţiunilor RMGC la Bursa din Toronto.)
Protecţia mediului, o prioritate
Ecologiştii au mare dreptate când solictă protecţia mediului. Dar greşesc când se opun extracţiei de minereuri. Nu porneşti la drum de frica bălţilor – te încalţi cu cizme de cauciuc. Ecologiştii ar trebui să militeze pentru legi draconice, protecţioniste faţă de natură şi oameni. Avem nevoie de minerit, dar nu oricum. Toate contractele de licenţă să fie afişate pe site-ul ANRM, iar mediul să aibă un capitol distinct, în care fondurile financiare şi planul de protejare a naturii, pe etape, în ani şi bani, să fie armonizatecu legile europene.
Avem metode de a proteja mediul. Şi totul începe de la exploatarea minieră, continuă cu tehnologiile de extragere a aurului şi se sfârşeşte cu depozitarea sterilului. În cartea „Geologia Economică a Aurului” este tratat la milimentru acest subiect extem de delicat şi atât de drag ecologiştilor. (Vezi schema sistemelor pasive de tratare a apelor acide.)
România a pierdut poansonul
Allied Deals, o compania din Marea Britanie, a preluat, în octombrie 1998, 70% din acţiunile Phoenix Baia Mare, singurul poducător de aur care deţinea şi poansonul românesc. După patru ani, Phoenix a intrat în faliment, iar poansonul a fost pierdut fără ca guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, să mişte un deget. Rămâne un mister expectativa practicată de Isărescu, iar efectul este unul umilitor: din 2002 până în 2006, când minele au fost închise de Tăriceanu şi Şereş, tot aurul care s-a produs în România, din toate minele auro-argentifere, circa 8 tone, a fost marcat în… Ungaria şi Bulgaria!
Poansonul este un fel de brand al aurului. Cât timp a existat poansonul, BNR a fost analizorul acreditat pe cea mai mare bursă a aurului din lume, cea din Londra. Aurul poansonat de BNR la Baia Mare prezenta garanţie pe bursa londoneza. Când cineva dorea să cumpere aur din România, acesta nu mai era analizat şi nici măcar cântărit! Acum, va trebui să „muncim” enorm ca să recâştigăm poansonul pierdut cu atâta uşurinţă de guvernatorul Mugur Isărescu.
Preşedintele Traian Băsescu le-a spus experţilor FMI prezenţi la Cotroceni că România are resurse importante de aur şi cupru a căror exploatare poate acoperi deficitul din fondul de pensii şi a rugat delegaţia Fondului să analizeze această posibilitate.
Bibliografie:
Contribuţii privind geologia economică a aurului românesc – teza de doctorat Sorin Tămaş-Bădescu;
Geologia Economică a Aurului – autori prof. dr. Gheorghe Popescu, Gabriela Tămaş-Bădescu, Antonela Neacşu, Laurenţi Bogatu şi Sorin Tămaş-Bădescu
Articol publicat de Mihai Pâlşu în 2015 în secundatv.ro
2006, anul zidirii minelor
Distrugerea mineritului aurifer a început chiar din zorii democraţiei. Petre Roman a fostul primul premier care a pus pe butuci extracţia de aur şi cupru. A urmat un lung şir de personaje politice, darnice cu punga publică, dar cu desaga inteligenţei proprii stearpă. Când i-a venit şi lui rândul pe scaunul de la Palatul Victoria, ţărărnistul Radu Vasile a fost primul care a răsucit vârtos cuţitul în rana provocată de Roman. În loc să scoată aur, a dispus zidirea gurilor galeriilor.
În 1998, decizia de închidere a minelor din România considerate nerentabile ar fi trebuit parafată de ministrul Industriei şi Economiei, Radu Berceanu, şi de şeful ANRM, Mihai Ianăş. Radu de la Craiova a refuzat să se păteze cu cerneală pe mâini şi l-a obligat pe secretarul de stat Nicolae Stăiculescu să semneze în locul lui hotărârea criminală. Şeful ANRM a urmat exemplul ministrului şi l-a îndrituit pe un alt neisprăvit, Nicolae Turdean, să dea cu băţul.
Ce a urmat, ştim cu toţii. Exploatările de aur, argint şi cupru s-au închis rând pe rând, până în 2006. Cei care au şters ţara de pe harta producătorilor de aur au fost premierul liberal Călin Popescu Tăriceanu şi ministrul de resort Codruţ Sereş, omul de casă al lui Dan Voiculescu.
În acest articol vă oferim un argument forte despre cum nu ascultă politicenii de specialişti şi cum toate guvernele au bulversat o industrie ce ne putea feri de recesiune. Dar poate că, până la urmă, viitorii premieri vor îndrepta răul şi, timp de două decenii, ne vom acoperi cu aur, argint şi cupru. La figurat, nu la propriu – dacă impozitele vor depăşi 30% din profit şi 20% din dividende.
Specialiştii scriu, guvernanţii rămân autişti
Geologul Sorin Tămaş-Bădescu, sub îndrumarea profesorului doctor Gheorghe Popescu, a obţinut titul de doctor cu o teză extrem de bine documentată. Lucrarea are un titlu sugestiv: „Contribuţii privind geologia economică a aurului românesc”. Acelaşi profesor universitar Gheorghe Popescu, împreună cu două doamne, Gabriela Tămaş-Bădescu şi Antonela Neacşu, şi cu alţi doi domni, Laurenţiu Bogatu şi mereu Sorin Tămaş-Bădescu, au scris o carte în 2007, care prin titlu spune totul: „Geologia Economică a Aurului”. Atât rezumatul tezei, cât şi cartea le-am citit în câteva zile cu pixul în mână. Dar eu nu sunt guvernant, ci jurnalist, şi pot doar să trag concluzii, nu să formulez legi. Desigur, dacă măcar un premier ar fi solicitat un compendiu al lucrării ştiinţifice pe tema extracţiei aurului, ar fi căzut pe gânduri şi alta ar fi fost soarta mineritului românesc. Din nefericire pentru noi, guvernanţii nu au timp de lecturi profesionale, ci de apariţii la televizor, de tăieri de panglici la autostrăzi neterminate etc. În schimb, investitorii străini nu pornesc la drum decât după ce au discutat pe îndelete cu specialişti gen profesorul universitar Popescu sau doctorul geolog Tămaş-Bădescu.
Aur avem destul, minte ne trebuie
Din lucrările enumerate rezultă mai multe idei ce punctează importanţa zăcămintelor, dar şi necesitatea implicării statului, pentru ca România să primească partea leului în urma exploatărilor rezervelor naturale.
Prima idee scoate în evidenţă faptul că avem un patrulater auro-argintifer în Munţii Apuseni, iar din rezervele neregenerabile se pot extrage anual, timp de 20 de ani, un milion de tone de minereu, cu un profit de circa 54 miliarde de dolari. (Vezi harta cu repartizarea filoanelor). Avem 230 de zăcăminte. În 140 dintre ele, aurul este principalul element, iar în celelalte 90 aurul este elementul secundar.
A doua idee se referă la relaţia exploatare şi profit. Riscul de insucces variază de la o mină la alta. De exemplu, la Roşia Montană, acesta este de 10%, iar la Certej, de 18%. Riscul este legat în special de scăderea preţului aurului, nu din cauza rezervelor miniere sau a costurilor de exploatare. La Roşia Montană se vor extrage:aur 1,46 g/tonă şi argint 6,88 g/tonădin 215 milioane tone de minereu, în timp ce la Certej, din 42 milioane de tone de minereu se vor obţine: aur 2 g/tonă şi argint 11 g/tonă
A treia idee este dată de procesul de decantare a aurului din minereu. Dacă la Roşia Montană trebuie folosită metoda cianurării, la Certej aurul se obţine prin flotare. Prima metodă a făcut carieră printre falşii ecologişti, fiind considerată dăunătoare. Din nefericire, nimeni nu a explicat că, de fapt, procedeul este folosit în lume într-o rată de 80%, pentru că poate fi ţinut sub control prin diferite tehnici de epurare.
Iar orice specialist ai întreba, răspunsul lui ar fi invariabil: produsele rezultate din cianurare nu se transformă în reziduuri toxice, pentru că nu sunt aruncate pe apa sâmbetei, dintr-un motiv pur economic. Sterilul este păstrat şi redecantat prin multiple metode, pentru a se extrage şi ultimul miligram din elementele vandabile rămase în slam. De exemplu, la Baia Mare, sterilul a fost luat la puricat de trei ori în 80 de ani. Mai mult, este demonstrat faptul că, în câteva luni, concentraţia de cianuri dispare în proporţie de 99% din sterilul depozitat în iazurile special amenajate cu lineri naturali sau sintetici! Iniţial depozitării, slamul rezultat este tratat într-o instalaţie DETOX, care reduce concentraţia de cianuri uşoare la 10 mg/l, iar tratarea secundară a apei scade concentraţia sub 1 mg/l din iazuri.
Aceiaşi specialişti au o altă problemă de rezolvat, cu adevărat otrăvitoare pentru mediu: apele acide care spală minele şi rezervele chiar şi neexploatate!
A patra idee vorbeşte despre protecţia mediului. Aici regulile stipulate în Legea resurselor minerale sunt exact ca acelea aplicate în occident. Mai mult, firmele specializate în explorare şi-au implementat un cod de conduită conceput de ONU şi Banca Mondială. Este adevărat că activitatea de exploatare a aurului are un impact negativ asupra naturii, prin dislocarea masivelor muntoase, dar are un impact pozitiv asupra comunităţilor. Pentru că minereul poate fi decantat circa 100 de ani din momentul extragerii. De aceea este extrem de necesar ca statul să impună reguli protecţioniste pentru natură, iar în planul de exploatare, fondurile alocate pentru mediu să fie pe măsura dimensiunilor zonelor epurate.
A cincea idee atrage atenţia asupra factorului politic, care, în loc să fie o rampă de lansare, s-a transformat într-un balast. Deşi pe harta prezentată în teza sa de doctorat, specialistul Sorin Tămaş-Bădescu a „aurit” un patrulater din Munţii Apuseni, guvernanţii s-au grăbit să anunţe şi să închidă minele, pe motiv de ineficienţă economică. Franţa a închis minele de cărbune, considerându-le nerentabile. Primul nostru premier, Petre Roman, a dorit să implemeteze ideea francezilor şi a propus închiderea minelor de cărbune. Lui Roman nu i-a ieşit pasienţa, dar lui Tăriceanu i-a mers de minune în privinţa exploatărilor aurifere. „Francezii au închis minele după următorul algoritm: 70% dintre angajaţi au fost redistribuiţi în domeniul construcţiilor de autostrăzi şi şosele, 15% au fost reconvertiţi pentru alte meserii, prin programe speciale, şi 15% au fost pensionaţi. La noi, algoritmul folosit de guvernanţi a fost uşor modificat: 15% – redistribuiţi, 15% – reconvertiţi şi… 70% – scoşi la pensie!”, comentează sarcastic profesorul Gheorghe Popescu, de la Facultatea de Geologie Bucureşti.
Politicul face jocurile
Profesorul universitar Gheorghe Popescu este de părere că, atunci când vorbim despre economia aurului, trebuie să luăm în calcul trei factori:
• rezervele nu sunt regenerabile;
• valorificarea cât mai completă a masei miniere;
• principiul proprietăţii (taxe şi impozite).
Din motive academice, profesorul Popescu nu a vrut să comenteze cine nu a pus în practică aceşti trei factori în ultimii 20 de ani. A ţinut să puncteze însă faptul că politicul are o importanţă covârşitoare în redeschiderea minelor aurifere şi că îi pare rău că la conducerea ANRM nu se află un specialist în resurse minerale.
ANRM este instituţia aflată acum în subordinea prim-ministrului şi este cea care decide ce se poate extrage sau nu din munţii noştri. Atât premierul, cât şi şeful ANRM sunt numiţi politic. Iar despre Parlament, ce să mai vorbim! S-a mărginit să dea o lege a mineritului şi atât.
Am avut parte de premieri politici care nu au dorit să avem exploatări aurifere rentabile şi pentru România – din motive la care nu vrem să ne gândim -, în următoarea ordine: Petre Roman, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc şi MRU. Victor Ponta nu-şi merită un loc în această panoplie, din cauză că, în cele şase luni de staţionare la Palatul Victoria, nu s-a ocupat de guvernare, ci de suspendare şi de prozelitism „pe sticlă”!
La preşedinţia ANRM s-au perindat mai mulţi politruci care nu s-au sinchisit să lase vreo dâră prin economia românească: Mihai Ianăş, Mariana Iuliana Stratulat, Bogdan Găbudeanu, Gelu Mărăcineanu, Alexandru Petruţi, iar în prezent, Victor Ponta l-a numit în funcţia de preşedintele pe inginerul mecanic Gheorghe Duţu!
Falsa problemă a redevenţelor
Tot românul ştie că profitul statului de pe urma minereurilor de neferoase este foarte mic. Redevenţele solicitate de şefii ANRM nu depăşesc 4%. Dar puţină lume ştie că, în majoritatea statelor producătoare de aur, redevenţele au fost eliminate sau sunt de nivelul celor practicate în România. Şi, în acest caz, de unde provin veniturile uriaşe consemnate de alte ţări care au mine aurifere? Răspunsul îl găsim în impozitul pe profit şi impozitul pe dividende, corelat cu un concept bine supravegheat de scutire de taxe.
Conform specialiştilor, impozitul pe profit este cel mai răspândit instrument de impozitare, fiind urmat de impozitul pe dividende. De asemenea, guvernanţii care nu vor să fie păcăliţi au impus impozite pe împrumuturile contractate în străinătate, impozite pe serviciile furnizate de contractorii străini, taxe pe teren, taxe locale sau chiar TVA diferenţiată.
În paralel cu taxele, investitorii au şi stimulente financiare, cum sunt amortizări accelerate, reportarea cheltuielilor de exploatare şi a pierderilor şi, fapt extrem de important, deducerea costurilor legale de protecţie a mediului.
Dacă ne uităm în ograda altor ţări producătoare de aur, putem observa că se practică o rată a impozitului pe profit care oscilează de la 35%, în Mexic, la 22%, în Polonia. Mai există şi un impozit pe dividende care variază de la 35%, în Mexic, la 20% în Polonia.
Din nefericire pentru noi, în România se comite greşeala fatală de a se vorbi doar de redevenţă, în timp ce în statele amintite nu depăşeşte 4%, la fel ca procentul practicat de ANRM.
Jocul pe Bursă
În teza sa de doctorat, Sorin Tămaş-Bădescu face referire şi la finanţarea proiectelor miniere, dând exemplu jocul de pe bursă practicat de compania Gabriel Resources, proprietarul majoritar al societăţii pe acţiuni Roşia Montană Gold Corporation. „În cazul companiilor care au un singur proiect în derulare, curba de dezvoltare (vezi schema curbei de dezvoltare) este reflectată foarte bine de evoluţia preţurilor acţiunilor de pe piaţa de capital. Evoluţia preţurilor acţiunilor de pe piaţa de capital la Bursa din Toronto reflectă şi modul de derulare a proiectului, dificultăţile întâmpinate de companie fiind penalizate de investitori”, afirmă doctorul Tămaş-Bădescu. (Vezi graficul evoluţiei acţiunilor RMGC la Bursa din Toronto.)
Protecţia mediului, o prioritate
Ecologiştii au mare dreptate când solictă protecţia mediului. Dar greşesc când se opun extracţiei de minereuri. Nu porneşti la drum de frica bălţilor – te încalţi cu cizme de cauciuc. Ecologiştii ar trebui să militeze pentru legi draconice, protecţioniste faţă de natură şi oameni. Avem nevoie de minerit, dar nu oricum. Toate contractele de licenţă să fie afişate pe site-ul ANRM, iar mediul să aibă un capitol distinct, în care fondurile financiare şi planul de protejare a naturii, pe etape, în ani şi bani, să fie armonizatecu legile europene.
Avem metode de a proteja mediul. Şi totul începe de la exploatarea minieră, continuă cu tehnologiile de extragere a aurului şi se sfârşeşte cu depozitarea sterilului. În cartea „Geologia Economică a Aurului” este tratat la milimentru acest subiect extem de delicat şi atât de drag ecologiştilor. (Vezi schema sistemelor pasive de tratare a apelor acide.)
România a pierdut poansonul
Allied Deals, o compania din Marea Britanie, a preluat, în octombrie 1998, 70% din acţiunile Phoenix Baia Mare, singurul poducător de aur care deţinea şi poansonul românesc. După patru ani, Phoenix a intrat în faliment, iar poansonul a fost pierdut fără ca guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, să mişte un deget. Rămâne un mister expectativa practicată de Isărescu, iar efectul este unul umilitor: din 2002 până în 2006, când minele au fost închise de Tăriceanu şi Şereş, tot aurul care s-a produs în România, din toate minele auro-argentifere, circa 8 tone, a fost marcat în… Ungaria şi Bulgaria!
Poansonul este un fel de brand al aurului. Cât timp a existat poansonul, BNR a fost analizorul acreditat pe cea mai mare bursă a aurului din lume, cea din Londra. Aurul poansonat de BNR la Baia Mare prezenta garanţie pe bursa londoneza. Când cineva dorea să cumpere aur din România, acesta nu mai era analizat şi nici măcar cântărit! Acum, va trebui să „muncim” enorm ca să recâştigăm poansonul pierdut cu atâta uşurinţă de guvernatorul Mugur Isărescu.
Preşedintele Traian Băsescu le-a spus experţilor FMI prezenţi la Cotroceni că România are resurse importante de aur şi cupru a căror exploatare poate acoperi deficitul din fondul de pensii şi a rugat delegaţia Fondului să analizeze această posibilitate.
Bibliografie:
Contribuţii privind geologia economică a aurului românesc – teza de doctorat Sorin Tămaş-Bădescu;
Geologia Economică a Aurului – autori prof. dr. Gheorghe Popescu, Gabriela Tămaş-Bădescu, Antonela Neacşu, Laurenţi Bogatu şi Sorin Tămaş-Bădescu
Articol publicat de Mihai Pâlşu în 2015 în secundatv.ro
.jpg)
.webp)
0 Comentarii