Din păcate pentru NATO, veştile nu sunt deloc bune". O dronă rătăcită nu este suficientă pentru atragerea NATO în războiul cu Rusia

La început au fost armele minune care ar fi trebuit să schimbe radical cursul războiului din Ucraina în defavoarea Rusiei. Apoi au venit tancurile, iar în curând vor veni, probabil, şi avioanele de vânătoare F-16. Dar cum nimic nu se va schimba în raportul de forţe, a mai rămas doar încercarea disperată a conducerii Ucrainei de a implica NATO în războiul contra Rusiei.

Cu mai multe luni în urmă a fost "atacul" împotriva Poloniei cu rachete S-300, care a intrat în uitare deoarece s-a dovedit că nu a plecat de la ruşi.

Acum a venit rândul "atacurilor" cu drone împotriva ţării noastre, membru de "vază" al alianţei NATO, un membru care nu este în stare decât să îi submineze capacitatea de luptă, în condiţiile în care nu are nici măcar drumuri şi poduri peste care să poată trece tancurile grele în drumul lor către Moscova şi Vladivostok.

Pentru tot felul de exaltaţi din mass media, care nu ştiu nici măcar sentimentul liniştitor al neputinţei din tranşee sub focul mitralierelor grele antiaeriene, resturile căzute în Deltă au fost prezentate ca motiv de invocare a Articolului 5 din Tratatul NATO.

Din păcate pentru apărătorii civilizaţiei în faţa "orcilor" din Răsărit, NATO nu poate merge pe acest drum. Nici măcar atacurile intenţionate asupra unor ţinte aflate pe teritoriul unor membri neînsemnaţi ai "alianţei" nu vor reprezenta un motiv suficient pentru invocarea Articolului 5, care oricum nu garantează acţiunea directă.

Motivul este simplu. Într-un război convenţional, NATO nu poate face faţă Rusiei, mai ales din cauza "componentei" sale europene. Tocmai de aceea Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a declarat că "nu avem nicio informaţie care să indice vreun atac intenţionat din partea Rusiei", în condiţiile în care partea abjectă a presei din Estul Europei agita apele şi îndemna la ridicarea armelor.

"Nici măcar nu transpirăm în legătură cu partea europeană a NATO", i-a spus un ofiţer superior din armata Rusiei prietenului său Andrei Martyanov. Martyanov este un fost ofiţer în marina militară a Uniunii Sovietice şi autor al cărţilor "Losing Military Supremacy: The Myopia of American Strategic Planning" şi "The (Real) Revolution in Military Affairs".

În toate analizele prezentate pe blogul său şi în cărţile publicate, Martyanov repetă obsesiv importanţa bazei industriale pentru capacitatea de apărare a unei ţări.

O concluzie similară este prezentată şi într-o analiză publicată anul trecut de organizaţia Royal United Services Institute (RUSI) din Marea Britanie, care a fost înfiinţată în 1831 de Ducele de Wellington.

"Războiul din Ucraina a dovedit că epoca războiului industrial este încă în vigoare", se arată în analiza cu titlul "The Return of Industrial Warfare", iar "ritmul de consum de muniţii şi echipamente în Ucraina poate fi susţinut doar de o bază industrială de mare amploare".

Oare a evaluat cineva în mod realist ce ar însemna efortul industrial în cazul unul conflict deschis între Rusia şi NATO, mai ales că atunci ar fi vorba chiar despre război, şi nu doar despre o simplă "operaţiune militară specială"?

Mai mult, într-un raport special tot de la RUSI, "Stormbreak: Fighting Through Russian Defences in Ukraine's 2023 Offensive", se arată că pregătirea oferită de aliaţii din NATO forţelor armate ale Ucrainei nu este adecvată situaţiei de pe câmpul de luptă din Ucraina, iar tacticile prezentate sunt inutile.

"Dar problema este că, dacă luaţi persoana care a învăţat toate aceste proceduri NATO şi o trimiteţi înapoi în Ucraina, unde au instrumente diferite şi unde niciunul dintre colegi nu înţelege terminologia NATO, atunci va reveni la ceea ce înţeleg colegii", a declarat Jack Watling, unul dintre autorii raportului de la RUSI, pentru cotidianul The Telegraph.

În plus, "antrenamentul colectiv în afara Ucrainei este îngreunat de faptul că, din cauza culturii siguranţei din NATO, trupele ucrainene nu se pot antrena în condiţiile în care vor lupta", se subliniază în ultima parte a studiului.

Atunci la ce foloseşte tot antrenamentul trupelor NATO, dacă nu permite îmbunătăţirea capacităţii de luptă? La salvarea pisicilor din copaci, bineînţeles doar după prezentarea detaliată a normelor de siguranţă personală pentru trupele implicate şi cei care asigură sprijinul aerian?

Stephen Bryen este cercetător în cadrul Center for Security Policy de la Yorktown Institute. Până acum câteva luni era ferm convins că Ucraina poate rezista şi întoarce cursul războiului în favoarea sa.

De atunci, poziţia sa a cunoscut o schimbare radicală. "Războiul din Ucraina arată schimbările din războiul modern. Din păcate pentru NATO, veştile nu sunt deloc bune", scrie Bryen în Asia Times.

Analistul american subliniază că "deşi Ucraina nu dispunea de o putere aeriană adecvată şi nu ar fi trebuit să se pună niciodată în situaţia de a fi atacată de Rusia, a făcut acest lucru mai ales pe baza promisiunilor din partea NATO şi în special a Statelor Unite".

Avertismentul său este la fel de valabil şi pentru "aliaţi" din NATO precum Polonia sau România, care vor plăti un preţ extrem de mare pentru încrederea în "promisiunile" de securitate ale "alianţei" din care fac parte.

Valoarea acestor promisiuni tocmai a scăzut din nou în ultimele săptămâni, pe fondul extinderii platformelor disponibile pentru lansarea rachetelor hipersonice Kinjal.

Acum şi aparatele Su-34 pot îndeplini această misiune, conform unei ştiri recente de la TASS. Andrei Martyanov subliniază că implicaţiile strategice sunt deosebit de importante, în condiţiile în care numărul aparatelor Su-34 este mult mai mare decât numărul avioanelor MiG-31K modificate iniţial pentru aceste misiuni, la fel cum este şi raza de acţiune sau capacitatea de încărcare.

Colonelul Douglas McGregor, fost comandant de tancuri în Războiul din Golf şi fost consilier la Pentagon, a pledat pentru necesitatea negocierilor încă de la începutul operaţiunii militare din Ucraina şi a avertizat că NATO nu poate face faţă unei confruntări directe cu Rusia.

Acum, McGregor a ajuns la concluzia că "ruşii au decis să aştepte", iar aşteptarea nu va fi foarte lungă, deoarece "economiile europene vor intra în colaps", în condiţiile în care "problemele alimentării cu combustibil vor fi catastrofale în iarnă".

"Tot ceea ce am vrut să împiedicăm prin acest război, se întâmplă. Noi înşine am chemat la viaţă o forţă de care ne-am temut întotdeauna", este concluzia colonelului american.

Chiar şi fără astfel de prognoze extrem de pesimiste, NATO şi Europa nu sunt în măsură să se angajeze într-o confruntare directă cu Rusia, atât din punct de vedere al producţiei de armament şi muniţie, cât şi din punct de vedere al coeziunii şi capacităţii de luptă a resurselor umane, cunoscute mai ales sub numele de "carne de tun".

Marşul forţat către centralizare al autorităţilor europene, pentru care democraţia nu mai înseamnă nimic de mult timp (n.a. vezi numeroasele referendumuri naţionale ale căror rezultate au fost ignorate), a reuşit să distrugă, într-o foarte mare măsură, coeziunea socială a ţărilor membre ale Uniunii Europene.

În locul unei civilizaţii elevate, rezultatul este exact opus, chiar dacă încă mai sunt încă multe etape până la finalizarea "construcţiei europene".

O mare contribuţie în acest sens au avut-o fondurile europene, care au permis risipirea fără precedent a resurselor economice şi financiare şi perpetuarea la putere a unor politicieni şi partide care şi-au uitat complet rădăcinile naţionale. Despre promisiuni electorale nici nu mai are sens să vorbim.

În calitatea sa de psiholog al închisorii în care au fost ţinuţi prizonierii judecaţi în Procesul de la Nurnberg pentru crime de război, doctorul american C. M. Gilbert a purta discuţii lungi inclusiv cu Hermann Göring.

"Desigur că poporul nu vrea război. De ce ar vrea un amărât de la o fermă să-şi rişte viaţa într-un război, când tot ceea ce poate spera este să să se întoarcă întreg la ferma sa?", i-a declarat lui Gilbert fostul lider nazist, conform notelor publicate în cartea "Jurnalul de la Nurnberg" din 1947.

"Bineînţeles, oamenii de rând nu vor război; nici în Rusia, nici în Anglia, nici în America, nici în Germania. Asta se înţelege. Dar, la urma urmei, conducătorii ţării sunt cei care stabilesc politica şi este întotdeauna o chestiune simplă să tragi poporul după tine, fie că este vorba de o democraţie sau de o dictatură fascistă, fie că este vorba de un sistem parlamentar sau de o dictatură comunistă", a mai subliniat Hermann Göring.

Aşa s-a întâmplat la începutul şi la mijlocul secolului trecut. Dar mai reflectă vorbele fostului lider nazist şi situaţia din zilele noastre?

Din păcate, răspunsul este afirmativ, însă liderii de astăzi se confruntă cu probleme grave de motivare a "subiecţilor". De unde vor veni motivaţiile de a lupta contra Rusiei, indiferent câte promisiuni fac "liderii" europeni?

De ce s-ar sacrifica aceştia pentru "idealul" victoriei împotriva Rusiei? Măcar li s-ar putea promite că după ocuparea "spaţiului vital" de la Răsărit ar avea acces la combustibili foarte ieftini? Probabil că nu, deoarece hidrocarburile, sub orice formă, trebuie eliminate, în numele opririi schimbărilor climatice, chiar înainte de construirea infrastructurii pentru tranziţia către "paradisul verde".

Atunci "luptătorilor" europeni ce le mai rămâne, mai ales că există riscul semnificativ al pierderii dorinţei de viaţă dacă nu este garantat semnalul pentru telefonul mobil?

Este suficientă speranţa că s-ar putea întoarce întregi acasă, unde ar trebui să sufere alături de familii în frig şi întuneric pentru reducerea emisiilor de carbon şi îndeplinirea planurilor verzi?

Autor: Călin Rechea pentru bursa.ro