Fireşte, o utilizare a electrolizei ridică problema necesitaţii unei surse de energie electrică şi încă una capabilă de a genera curent foarte puternic (amperaj crescut), pentru aceasta utilizându-se modele perfecţionate de generator homopolar. Acţionarea acestui generator s-a făcut cu ajutorul motorului magnetic, deci prin utilizarea energiei magnetice.
Chestiunea „motorului magnetic” este foarte controversată în
mediul public, existând foarte mulţi detractori, dintre care unii chiar neagă existenţa „energiei magnetice” (deşi noţiunea este clar recunoscută de către ştiinţa „clasică”, fiind în teorie clar definită fizic şi matematic…), iar alţi comentatori neagă capacitatea unei „energii conservative” (cum este cazul energiei gravitaţionale sau magnetice) de a dezvolta lucru mecanic „fără un aport de energie din exterior”…
Chestiunea aceasta merită însă discutată separat şi mult mai pe
larg… Să mai notăm totuşi doar că, dacă în public problema acestui
„motor magnetic” este intens dezbătută pro şi contra, în mediul de cercetare nepublic, de cel puţin 40 ani, problema este clarificată în mod pozitiv iar motoarele magnetice sunt deja în faza de perfecţionare succesivă.
În România, primul motor magnetic a fost proiectat între 1967 şi
1969, fiind realizat în regim de prototip în 1973 şi perfecţionat în 1976, când s-au executat şi experimente concrete prin motorizarea unei autoutilitare ce a executat un drum Bucureşti-Oradea şi retur; apoi perfecţionat succesiv în 1983 şi 1984 (când s-a motorizat o Dacia 1300) şi 1992.
Autorul acestei lucrări a construit „în regie proprie” un mic model
demonstrativ de „motor magnetic”, utilizând documentaţia motorului experimentat din 1973, acest model fiind cel mai simplu şi mai accesibil d.p.d.v. tehnologic.
În cazul instalaţiei electrolitice-regenerative, motorul magnetic
este utilizat pentru acţionarea părţii rotorice a generatorului homopolar care asigură un curent foarte puternic pentru băile electrolitice în care este generat oxigenul dar şi azotul.
Este ştiut faptul că, la bordul unei nave cosmice, un individ de
constituţie fizică normală, având greutatea de 70 kg, consumă zilnic minim o cantitate de 2,2 kg apă, 0,8 kg oxigen, 0,75 kg alimente – din care min. 300 gr. protide şi lipide, la care se vor adăuga şi cel puţin 2 kg de apă în scopuri igienice („Cosmonautul – un supraom ?”, de FI. Zăgănescu, Ed. Albatros 1985, pag. 168).
Pentru rezolvarea acestor necesităţi, la bord a fost prevăzută o
instalaţie electrolitică-regenerativă, care utilizează o cantitate dată
de apă, stocată la bord, aceasta fiind descompusă, utilizată în cadrul atmosferei de bord iar apoi parţial (cca 80%) regenerată şi recirculată, astfel încât, prin utilizarea aceleiaşi cantităţi de apă, echipajul uman poate supravieţui o perioadă foarte mare de timp, fără ca la bord să fie stocat altceva decât apă.
În anumite cazuri, s-a dorit şi asigurarea de azot, pentru acesta
fiind nevoie de alţi electroliţi.
Sursa: dzr.org.ro
.webp)
.webp)
0 Comentarii