Când războiul din 1877-1878 se apropia de final, România- care adusese o contribuție militară importantă și în anumite momente chiar hotărâtoare în desfășurarea campaniei antiotomane- a trimis pe colonelul Eraclie Arion la Kazanlîk spre a trata alături de reprezentanții ruși și otomani preliminariile păcii cu Poarta.
Prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 2 ianuarie 1878 se punea în vedere colonelului Arion că în cazul neadmiterii sale la negocierile armistițiului și păcii să declare ”nul și neavenit orice act care ne-ar privi și la care nu am participat” scrie istorie-pe-scurt.ro
Diplomația rusă a refuzat însă participarea României invocând următoarele ”motive”: independența statului român nu fusese recunoscută în Europa, Imperiul Otoman nu putea fi atât de mult umilit încât să fie pus să trateze cu fostul vasal, lucrurile s-ar hotărî la Sankt-Petersburg nu la Kazanlîk, marele duce Nicolae va negocia direct cu domnitorul Carol, Rusia va trata problema păcii în numele aliaților așa cum procedase Prusia în 1871. În plus, lui Iancu Ghica, reprezentantul nostru la Petersburg i s-a comunicat intenția Rusiei de a anexa cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), retrocedate românilor în 1856. Opinia publică și clasa politică din România erau indignate. La 26 ianuarie 1878 primul ministru Ion C. Brătianu spunea: ”niciodată națiunea română nu va consimți la cesiunea, nici chiar la schimbul unei părți din teritoriul său”. Generalul Iancu Ghica l-a întrebat pe cancelarul rus Gorgeakov cum se împacă tendința țaristă cu convenția româno-rusă din aprilie 1877 care garanta integritatea teritorială a României. Șeful guvernului a replicat că Rusia garanta teritoriul doar față de Turcia, nu și față de ea însăși.
Pe 19 februarie 1878 Rusia și Imperiul Otoman au semnat tratatul de pace preliminar de la San Stefano, ale cărui clauze se refereau și la România. „Sublima Poartă recunoaşte independenţa României; aceasta va valorifica drepturile sale la o despăgubire ce va urma să fie dezbătută între ambele părţi. Până la încheierea unui tratat direct între Turcia şi România, supuşii români se vor bucura în Turcia de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene”.
La articolul 8 se preciza: „Trupele de ocupaţie ruse din Bulgaria îşi vor menţine comunicaţiile cu Rusia nu numai prin România, dar şi prin porturile de la Marea Neagră, Varna şi Burgas, în care vor putea organiza pe timpul ocupaţiei depozitele necesare”.Conform articolului 19, Poarta se obliga să plătească Rusiei o despăgubire de război de 1.410.000.000 de ruble, dar „Luând în consideraţie greutăţile financiare ale Turciei, şi în acord cu dorinţa M.S.Sultanului, Împăratul Rusiei consimte să înlocuiască plata a o mare parte din sumele enumerate în paragraf prin cesiunea următoarelor teritorii: Sanceagul Tulcea, adică districtele (cazalele) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kusteudge (Constanţa) şi Medgidia, împreună cu insulele din Deltă şi insula Şerpilor. Nedorind să-şi anexeze acest teritoriu şi nici insulele din Deltă, Rusia îşi rezervă facultatea de a le schimba cu partea Basarabiei detaşată la 1856 şi mărginită la sud de talvegului braţului Chilia şi gura Stari-Stambul. Chestiunea împărţirii apelor şi pescăriilor va fi reglementată de către o comisie ruso-română într-un interval de un an de la ratificarea tratatului de pace”
România a protestat împotriva prevederilor din tratat care-i afectau interesele naționale. La aceste proteste, Gorgeakov a amenințat cu ocuparea țării și dezarmarea armatei române. I s-a răspuns de către domnitor și guvern că armata care a luptat la Plevna „sub ochii împăratului” nu va lăsa niciodată „să fie dezarmată”. Mai multe unități rusești au fost aduse din sudul Dunării și li s-au dat ordine preliminare secrete pentru a ocupa diferite poziții strategice și chiar capitala României și a institui starea de asediu. Se prevăzuse numirea unui guvernator militar al orașului și se redactase o proclamație către bucureșteni în care se justifica „necesitatea apărării capitalei” prin ”complicațiile politice” survenite în ultimul timp. În situația dată, România și-a luat măsuri de apărare, concentrându-și armata într-o zonă strategică, de rezistență națională, în Oltenia și nord-vestul Munteniei pe linia: Târgoviște-Pitești-Slatina-Craiova pentru a respinge eventuala înaintare a trupelor țariste. Unii deputați chiar au cerut retragerea domnitorului și guvernului la Craiova. Rezistența României și protestul unor mari puteri au împiedicat Rusia să-și pună planul în aplicare.
Între timp, unii oameni politici ca Ion Ghica, D.A. Sturdza, I.C. Brătianu, I. Câmpineanu au fost trimiși la Viena, Berlin, Paris, Londra, Budapesta pentru a discuta cu cabinetele respective situația critică a României față de pretențiile și amenințările rusești și a cere sprijin în vederea participării țării la viitorul congres de pace. Promisiuni și încurajări s-au primit de la marile puteri, nu însă sprijin efectiv. Chiar Bismarck – în care domnitorul își pusese mari speranțe- recomanda la 27 martie lui I.C. Brătianu să se înțeleagă direct cu țarul Alexandu al II-le, care ar fi dispus să ofere României în schimbul celor trei județe, un teritoriu dublu ca întindere în sudul Dunării, inclusiv mari compensații bănești. Miniștrii români au respins însă acest târg. Probelma independeței României va fi soluționată la Congresul de la Berlin, însă schimbul teritorial sudul Basarabiei- Dobrogea tot se va efectua.
Diplomația rusă a refuzat însă participarea României invocând următoarele ”motive”: independența statului român nu fusese recunoscută în Europa, Imperiul Otoman nu putea fi atât de mult umilit încât să fie pus să trateze cu fostul vasal, lucrurile s-ar hotărî la Sankt-Petersburg nu la Kazanlîk, marele duce Nicolae va negocia direct cu domnitorul Carol, Rusia va trata problema păcii în numele aliaților așa cum procedase Prusia în 1871. În plus, lui Iancu Ghica, reprezentantul nostru la Petersburg i s-a comunicat intenția Rusiei de a anexa cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), retrocedate românilor în 1856. Opinia publică și clasa politică din România erau indignate. La 26 ianuarie 1878 primul ministru Ion C. Brătianu spunea: ”niciodată națiunea română nu va consimți la cesiunea, nici chiar la schimbul unei părți din teritoriul său”. Generalul Iancu Ghica l-a întrebat pe cancelarul rus Gorgeakov cum se împacă tendința țaristă cu convenția româno-rusă din aprilie 1877 care garanta integritatea teritorială a României. Șeful guvernului a replicat că Rusia garanta teritoriul doar față de Turcia, nu și față de ea însăși.
Pe 19 februarie 1878 Rusia și Imperiul Otoman au semnat tratatul de pace preliminar de la San Stefano, ale cărui clauze se refereau și la România. „Sublima Poartă recunoaşte independenţa României; aceasta va valorifica drepturile sale la o despăgubire ce va urma să fie dezbătută între ambele părţi. Până la încheierea unui tratat direct între Turcia şi România, supuşii români se vor bucura în Turcia de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene”.
La articolul 8 se preciza: „Trupele de ocupaţie ruse din Bulgaria îşi vor menţine comunicaţiile cu Rusia nu numai prin România, dar şi prin porturile de la Marea Neagră, Varna şi Burgas, în care vor putea organiza pe timpul ocupaţiei depozitele necesare”.Conform articolului 19, Poarta se obliga să plătească Rusiei o despăgubire de război de 1.410.000.000 de ruble, dar „Luând în consideraţie greutăţile financiare ale Turciei, şi în acord cu dorinţa M.S.Sultanului, Împăratul Rusiei consimte să înlocuiască plata a o mare parte din sumele enumerate în paragraf prin cesiunea următoarelor teritorii: Sanceagul Tulcea, adică districtele (cazalele) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kusteudge (Constanţa) şi Medgidia, împreună cu insulele din Deltă şi insula Şerpilor. Nedorind să-şi anexeze acest teritoriu şi nici insulele din Deltă, Rusia îşi rezervă facultatea de a le schimba cu partea Basarabiei detaşată la 1856 şi mărginită la sud de talvegului braţului Chilia şi gura Stari-Stambul. Chestiunea împărţirii apelor şi pescăriilor va fi reglementată de către o comisie ruso-română într-un interval de un an de la ratificarea tratatului de pace”
România a protestat împotriva prevederilor din tratat care-i afectau interesele naționale. La aceste proteste, Gorgeakov a amenințat cu ocuparea țării și dezarmarea armatei române. I s-a răspuns de către domnitor și guvern că armata care a luptat la Plevna „sub ochii împăratului” nu va lăsa niciodată „să fie dezarmată”. Mai multe unități rusești au fost aduse din sudul Dunării și li s-au dat ordine preliminare secrete pentru a ocupa diferite poziții strategice și chiar capitala României și a institui starea de asediu. Se prevăzuse numirea unui guvernator militar al orașului și se redactase o proclamație către bucureșteni în care se justifica „necesitatea apărării capitalei” prin ”complicațiile politice” survenite în ultimul timp. În situația dată, România și-a luat măsuri de apărare, concentrându-și armata într-o zonă strategică, de rezistență națională, în Oltenia și nord-vestul Munteniei pe linia: Târgoviște-Pitești-Slatina-Craiova pentru a respinge eventuala înaintare a trupelor țariste. Unii deputați chiar au cerut retragerea domnitorului și guvernului la Craiova. Rezistența României și protestul unor mari puteri au împiedicat Rusia să-și pună planul în aplicare.
Între timp, unii oameni politici ca Ion Ghica, D.A. Sturdza, I.C. Brătianu, I. Câmpineanu au fost trimiși la Viena, Berlin, Paris, Londra, Budapesta pentru a discuta cu cabinetele respective situația critică a României față de pretențiile și amenințările rusești și a cere sprijin în vederea participării țării la viitorul congres de pace. Promisiuni și încurajări s-au primit de la marile puteri, nu însă sprijin efectiv. Chiar Bismarck – în care domnitorul își pusese mari speranțe- recomanda la 27 martie lui I.C. Brătianu să se înțeleagă direct cu țarul Alexandu al II-le, care ar fi dispus să ofere României în schimbul celor trei județe, un teritoriu dublu ca întindere în sudul Dunării, inclusiv mari compensații bănești. Miniștrii români au respins însă acest târg. Probelma independeței României va fi soluționată la Congresul de la Berlin, însă schimbul teritorial sudul Basarabiei- Dobrogea tot se va efectua.
Sursa: istorie-pe-scurt.ro
.webp)
 de ruși în 1878){kind=link}
0 Comentarii