Insula Ada Kaleh a fost sacrificată de comunişti pentru a ridica la Porţile de Fier una dintre cele mai mari hidrocentrale din Europa. Turcii de pe insulă au plecat, dar în mintea lor a rămas amintirea colţului de paradis. Celebra insulă Ada Kaleh de pe Dunăre a fost inundată intenţionat, în anul 1970: paradisul din mijlocul fluviului a fost acoperit de apele hidrocentralei Porţile de Fier I. Insula se afla la aproximativ 3 kilometri în aval de Orşova,
avea o lungime de aproape 2 kilometri şi era populată de 600 de turci. În urma ei au rămas oamenii strămutaţi, împrăştiaţi prin lume, dar care au păstrat cu ei misterul lumii ascunse sub ape informează adevarul.ro
Ahmet Engur (75 de ani) este unul dintre cei 600 de foşti locuitori de pe Ada Kaleh obligaţi în 1968, de regimul comunist, să părăsească insula. Avea 27 de ani atunci şi vârsta l-a ajutat să nu simtă mutarea ca pe o dramă profundă, aşa cum au înţeles-o pe bătrânii de pe insulă. Atât de mare a fost durerea că mulţi dintre ei au murit la gândul că trebuie să-şi părăsească locuinţele, că trebuie să lase în spate toată agoniseala şi amintirile. Mama lui Ahmet, spre exemplu, a murit la câteva luni după ce a plecat de pe insulă.
„A fost aşa o hărmălaie, unii au cerut să plece în Turcia, alţii au cerut la Constanţa, s-au împrăştiat în mai multe locuri. Au murit atunci mulţi bătrâni de supărare şi mama mea a murit în toamna 1968, am îngropat-o pe Insula Şimian, acolo unde a fost strămutată cetatea. Se plângea, ne conducem unii pe alţii“, îşi aminteşte Ahmet Engur.
Locuitorii nu au fost despăgubiţi la justa valoare de către comunişti, care le-au dat sume mult mai mici decât valoarea proprietăţilor pe care le lăsau în urmă. E adevărat, li s-a spus că pot să ia de pe insulă materialele de construcţie rezultate din demolarea caselor şi că li se asigură transportul gratuit, dar foarte puţini s-au încumetat la o asemenea operaţiune. Ahmet Engur îşi aminteşte că a primit atunci 11.000 de lei, bani care nu însemnau mare lucru la acea vreme. De pildă, atunci când s-a stabilit în Orşova, a achitat un avans de 34.000 lei pentru un apartament cu trei camere, care în final a costat 100.000.
Ahmet s-a născut pe insulă în 1941. Tatăl său a fost deputat în Marea Adunare Naţională, iar mama provenea dintr-o familie înstărită. „Porecla noastră de familie era «Iavaş», pentru că am avut un bunic care a fost zapciu, cum se spune pe româneşte, un fel de poliţai otoman. El avea tactică, mergea încet pe urmele infractorilor, venea «iavaş-iavaş», de aici porecla. După moartea bunicilor, cei cinci fraţi ai mamei au vândut şi au lichidat toată averea, iar mama a rămas cu două prăvălii pe insulă. Apoi, mama a lucrat ca muncitoare la fabrica de ţigări», spune Ahmet.
Primele patru clase le-a urmat pe insulă şi apoi alte trei clase la Orşova. Îi erau suficiente şapte clase pentru ca pe insulă să câştige o pâine bună. „Fiind puţin mai şcolit pe insulă, m-au pus magazioner, administrator de creşă şi croitor la fabrica de confecţii“, povesteşte Ahmet.
Ahmet Engur (75 de ani) este unul dintre cei 600 de foşti locuitori de pe Ada Kaleh obligaţi în 1968, de regimul comunist, să părăsească insula. Avea 27 de ani atunci şi vârsta l-a ajutat să nu simtă mutarea ca pe o dramă profundă, aşa cum au înţeles-o pe bătrânii de pe insulă. Atât de mare a fost durerea că mulţi dintre ei au murit la gândul că trebuie să-şi părăsească locuinţele, că trebuie să lase în spate toată agoniseala şi amintirile. Mama lui Ahmet, spre exemplu, a murit la câteva luni după ce a plecat de pe insulă.
„A fost aşa o hărmălaie, unii au cerut să plece în Turcia, alţii au cerut la Constanţa, s-au împrăştiat în mai multe locuri. Au murit atunci mulţi bătrâni de supărare şi mama mea a murit în toamna 1968, am îngropat-o pe Insula Şimian, acolo unde a fost strămutată cetatea. Se plângea, ne conducem unii pe alţii“, îşi aminteşte Ahmet Engur.
Locuitorii nu au fost despăgubiţi la justa valoare de către comunişti, care le-au dat sume mult mai mici decât valoarea proprietăţilor pe care le lăsau în urmă. E adevărat, li s-a spus că pot să ia de pe insulă materialele de construcţie rezultate din demolarea caselor şi că li se asigură transportul gratuit, dar foarte puţini s-au încumetat la o asemenea operaţiune. Ahmet Engur îşi aminteşte că a primit atunci 11.000 de lei, bani care nu însemnau mare lucru la acea vreme. De pildă, atunci când s-a stabilit în Orşova, a achitat un avans de 34.000 lei pentru un apartament cu trei camere, care în final a costat 100.000.
Născut pe insulă
Ahmet s-a născut pe insulă în 1941. Tatăl său a fost deputat în Marea Adunare Naţională, iar mama provenea dintr-o familie înstărită. „Porecla noastră de familie era «Iavaş», pentru că am avut un bunic care a fost zapciu, cum se spune pe româneşte, un fel de poliţai otoman. El avea tactică, mergea încet pe urmele infractorilor, venea «iavaş-iavaş», de aici porecla. După moartea bunicilor, cei cinci fraţi ai mamei au vândut şi au lichidat toată averea, iar mama a rămas cu două prăvălii pe insulă. Apoi, mama a lucrat ca muncitoare la fabrica de ţigări», spune Ahmet.
Traiul insular
Primele patru clase le-a urmat pe insulă şi apoi alte trei clase la Orşova. Îi erau suficiente şapte clase pentru ca pe insulă să câştige o pâine bună. „Fiind puţin mai şcolit pe insulă, m-au pus magazioner, administrator de creşă şi croitor la fabrica de confecţii“, povesteşte Ahmet.
FOTO Facebook Turnu Severin de altădată
.webp)
Comuniştii schimbaseră mult viaţa pe insulă, nu mai existau acele prăvălii turceşti din anii `30 care dădeau un farmec aparte acestui loc, toate fabricile erau acum proprietatea statului român, dar erau atât de multe locuri de muncă că veneau să muncească aici şi români din satele învecinate insulei Ada Kaleh. Erau aici o fabrică de confecţii, un atelier de preparat rahat, o fabrică de ţigarete.
Duminica, Ahmet lucra şi ca barcagiu şi îşi aminteşte că într-o singură zi câştiga un salariu pentru care la fabrică muncea o lună. Doi lei dus, doi lei întors, asta era taxa pe care trebuia să o achiţi acestor barcagii care asigurau transportul de pe insulă pe malul românesc al Dunării. Bărcile erau cu vâsle şi puteau transporta în general 7-8 persoane. Pentru angajaţii români care veneau din satele învecinate şi munceau pe insulă, fabricile respective puneau la dispoziţie bărci.
0 Comentarii