O scurtă trecere în revistă a marilor momente din istoria escrocheriei şi a modurilor în care ele au fost reeditate în România contemporană, concluzii şi prognoze utile. De când lidienii au inventat banii, competiţia între cei care îi aveau în cantităţi mari şi îi cheltuiau frenetic pentru a-şi satisface nevoile, lăcomia şi capriciile, pe de o parte, şi cei care îi doreau intens,
încercând să plaseze cât mai bine bunurile corespondente nevoilor, lăcomiei şi capriciilor, pe de altă parte, a generat nenumărate profesii şi tipare. O categorie distinctă, restrânsă, dar extrem de implicată social, o reprezintă escrocii – cei care vor bani mulţi, nu deţin mărfuri sau abilităţi de a presta servicii, dispreţuiesc violenţa jafului şi repercusiunile ei probabile.
Escrocul este comerciantul care realizează că nu marfa e importantă în actul comercial, ci imaginea percepută de cumpărător. Nu trebuie neapărat să ai obiectul nevoii, lăcomiei sau toanelor, e suficient să induci senzaţia că ai. Escrocheria e apanajul comozilor, ea îşi scuteşte agenţii de neajunsurile producţiei, achiziţiei, stocării, traficului, manipulării mărfii, de investiţiile în logistică şi personal, de probleme de retur, de garanţie, de răspunderea legată de viciile ascunse (singurul viciu în branşă e unul ascuns, dar acesta devine vizibil tocmai odată cu momentul în care fraierul realizează că a fost escrocat, moment care e indicat să-l găsească pe escroc cât mai departe).
Dacă partenerul ideal pentru vânzătorul frenetic e cumpărătorul compulsiv, în lumea înşelătoriilor lucrurile stau altfel: clientul ideal al escrocului este zgârcitul.
Când apuci să strângi în mod serios bani, inerţia actului generează un scop, atingerea şi depăşirea unor praguri impuse conferă satisfacţia succesului şi stabileşte noi obiective. Cheltuirea unei părţi cât de mici din bănetul adunat reprezintă un regres frustrant în cursa economisirii. Cursa devine un scop în sine.
Zgârcitul simte siguranţă, putere, un potenţial belşug (care nu se va concretiza niciodată), satisfacţia lucrului bine făcut, controlul asupra situaţiei. El este un duşman al economiei pentru că scoate din circulaţie exact lichiditatea presupusă a parcurge traseele descrise de prognozele emitentului. Banii nu sunt făcuţi să stea sub saltele.
Singura situaţie în care avarul se desparte bucuros de o sumă importantă e cea în care e convins că despărţirea temporară (de scurtă durată, în mod obligatoriu!) va determina un profit spectaculos şi cert. Zgârciţii nu-şi asumă niciodată riscuri.
Ca să crezi că o să câştigi repede mulţi bani, fără risc, investind într-o idee care nu e a ta şi pe care nu o înţelegi (deşi ai senzaţia că da…) trebuie să fii idiot. Dar zgârciţii sunt în general idioţi. Escrocii, în general, nu. Condiţiile polilor necesari în simbioza perfectă sunt, aşadar, îndeplinite. Zgârcitul nu trebuie îmbârligat prea mult, el se îmbârligă singur. Principala sarcină care îi revine escrocului este determinarea profilului moral al zgârcitului şi identificarea arealului populat de acesta.
Conjunctura este cea care dă dimensiunea înşelăciunii. În complexa alcătuire a acesteia, rolul determinant îl au masa mare de bani aflată într-un anumit moment într-un mediu în schimbare, teama de un viitor imprevizibil şi lipsa alternativelor de plasare.
Febra lalelelor din Bărăgan
Carlo Pietro Giovanni Guglielmo Tebaldo Ponzi nu e inventatorul schemei piramidale. Sistemul s-a inventat practic singur. De mai multe ori. Hazardul este principalul generator de combinaţii ruinătoare în masă.
Febra Lalelelor, în Olanda secolului XVII, a fost o escaladă a speculaţiilor cu un produs existent, cu un colaps previzibil, dar care nu a fost prevăzut.
În România post-revoluţionară a existat un asemenea fenomen. În 1991, Hotărârea nr. 238 din 29 martie a Guvernului României, dicta, prin cele două articole ale sale:
„1. Se autorizează Banca Naţională a României să modifice cursul oficial de schimb al leului de la 35 lei pentru 1 dolar SUA la 60 lei pentru un dolar SUA.
2. Regimul cursului oficial faţă de dolar şi alte valute se stabileşte de către BNR.”
Etapele de liberalizare a preţurilor, două la număr, se consumaseră conform promisiunii Guvernului Petre Roman. Dolarul, oficial cotat la 35 de lei, crescuse pe piaţa neagră de la 100 la 200 lei. Cererea de valută crescuse şi ea prin dezvoltarea comerţului privat, bazat exclusiv pe importuri.
Hotărârea de Guvern din 29 martie, aplicabilă de la 1 aprilie, era primul semnal de unificare a cursurilor,unificare oarecum întâmplată în toamna lui ’91. În aceeaşi toamnă, în noiembrie, litrul de benzină a suferit cea mai dramatică scumpire din istorie, de la 30 la 130 lei.
Sentimentul de stabilitate, instaurat după a doua etapă de liberalizare, se disipase complet. Lumea era pregătită pentru un nesfârşit şir de scumpiri. Acestea au venit neântârziat, dar nu întotdeauna din raţiuni obiective sau nici măcar din prostie instituţionalizată.
Unul dintre primii mari importatori privaţi, Ion Şerban, fost şef al Miliţiei Economice din Constanţa, prin firma sa, Freedom Star, a început să controleze treptat preţul unor alimente, cum ar fi zahărul şi orezul.
În vara anului 1992, Şerban a adus în ţară o cantitate uriaşă din numitele produse. Fără să vândă nimic en detail, în Constanţa şi judeţele învecinate, unde dispunea de reţea de desfacere, Freedom Star a ofertat, la un preţ mare, de monopol, en gros, zahăr şi orez grupului Hermes din Slobozia, proprietatea lui Ilie Alexandru, magnatul din Bărăgan. Hermes a stocat în depozitele proprii din Ialomiţa marfa, aşteptând să crească preţul, ceea ce, în acea epocă, era doar o chestiune de timp.
Penuria de zahăr şi orez a scumpit marfa pe o piaţă deja mult prea obişnuită cu scumpirile. Erau vremuri în care nimeni nu se întreba cât de justificată e o creştere a preţului.
Când Ilie a considerat că e momentul, Hermes a umplut rafturile buticurilor din sud cu zahăr tos şi orez glasat, la un preţ monstruos. Muşteriii nu au lipsit, lumea s-a îngrămădit să cumpere până ce marfa nu se va fi scumpit şi mai tare. Ieftinirea nu era percepută ca posibilă.
Angrosiştii care au cumpărat de la Hermes au distribuit spre nord şi vest, unde marfa a ajuns să coste încă şi mai mult la raft.
În acel moment, Ion Şerban a inundat piaţa cu cantităţile stocate (depozitate practic, gratis, în Portul Constanţa) la un preţ de retail mult mai mic decât preţul de gros la care cumpărase Hermes.
Manevra l-a sărăcit pe Ilie, fără să-l distrugă, dar a ruinat sute de comercianţi mici.
Orezul şi zahărul au fost lalelele Câmpiei Române de după Revoluţie.
În mod cert, Ion Şerban nu auzise în viaţa lui de „tulpenwoede”, de nebunia din Amsterdamul anului 1637. Ilie Alexandru, cu atât mai puţin.
Olandezii care au ajuns să speculeze bulbul de lalea Viseroij, aducându-l la valoarea de 4200 de florini, n-au pus la cale nicio escrocherie. Cursa speculaţiei a început spontan.
Românii de la Freedom Star, care au ajuns să speculeze zahărul şi orezul de import, n-au escrocat nişte comercianţi (pe care nici nu-i cunoşteau), câştigând ceva de pe urma lor. Acţiunea a fost deliberată, dar fără a se estima un beneficiu imediat. De ce a făcut Şerban ce a făcut?
De ce au fost olandezii atât de încrezători în viitorul unui obiect de tranzacţionare discutabil?
Ambele acţiuni au produs pagube şi falimente şi au determinat o reaşezare a pieţei.
Privatizarea pe hârtie
John Law a fost un economist scoţian care a crezut sincer că banii sunt doar un mijloc de schimb, că ei nu reprezintă bunăstarea şi că aceasta din urmă poate fi generată doar de comerţ.
În 1716 , Law a fondat prima bancă centrală din istorie, Banque Generale de France, o instituţie privată, burduşită însă de titluri de Stat şi bani de hârtie, controlată de Guvernul Francez. Oamenii au cumpărat hârtie cu aurul şi argintul pe care le aveau, convinşi că fac o afacere bună. (În combinaţie a fost inclus mirajul depărtărilor, paradisul promis al Louisianei franceze, un loc prea exotic ca să nu fie profitabil, în opinia investitorilor. Acest mecanism al El Dorado-ului invizibil de pe un alt continent a determinat în zilele noastre mulţi canadieni să cumpere acţiuni Gabriel Resources şi mulţi britanici să-şi rişte banii de pensii în aventurile imobiliare din Bucureşti ale lui Papalekas).
Law a fost bine intenţionat. Ideea a fost genială. Dar introducerea bruscă în circulaţie a unui volum imens de tipărituri fără acoperire a generat crah, scandal, criză prelungită, ruinarea unei mari mase de investitori şi subminarea încrederii în asemenea operaţiuni pentru ceva vreme.
În decembrie 1989, în România nu erau bănci private. Nu erau bănci care să lucreze cu privaţii. Nu erau privaţi. Nu erau bani personali. Astea au fost şi (parte din) motivele pentru care s-a făcut Revoluţia.
Averea era a întregului popor. Adică a nimănui. Cetăţenii stăpâneau în devălmăşie bani şi active. Comunismul odată înfrânt, pentru a construi capitalismul, ceea ce era comun trebuia să devină privat.
Cu banii a fost simplu: noua ocârmuire a dispus restituirea părţilor sociale, banii pe care Ceauşescu îi poprise de la oamenii muncii, producători şi beneficiari, pentru a-i face să se simtă proprietari.
Miliarde de lei au fost returnate cotizanţilor. Banii s-au împrăştiat rapid şi au alimentat primul val al consumului. (Se vede treaba că ideea asta fixă cu creşterea prin consum e una dintre puţinele constante ale guvernării în ultimii 26 de ani).
Fabricile şi uzinele nu puteau fi parcelate, decupate în mici felii care să fie oferite poporului dezrobit. Aşa că s-au tipărit hârtii.
Legea 58 din 1991 a statuat un program complicat de privatizare, astfel încât să rezolve atât promisiunea populistă conţinută în legea 15/1990 de a distribui „cu titlu gratuit” către popor 30% din avuţia naţională, cât şi cerinţele formulate de consultanţii occidentali de a avea un minim de Guvernanţă corporatistă în economie. Circa 5.000 de întreprinderi „socialiste de stat” au fost transformate în societăţi comerciale, iar capitalul acestora a fost împărţit între instituţiile constituite în acest scop, astfel: 70% către Fondul Proprietăţii de Stat (un fel de super minister al privatizării, inspirat din modelul folosit în fosta RDG – Treuhandanstalt), 30% la cele cinci fonduri regionale ale Proprietăţii Private (FPP), viitoarele SIF-uri.
Un program de privatizare pilot (care a inclus 23 de întreprinderi) desfăşurat între 1992 şi 1993 a pus în evidenţă problemele majore pe care le ridica implementarea Legii 58/1991, dar nimeni nu a adoptat nici o măsură de corecţie.
Începând cu toamna anului 1992, au fost distribuite către „cetăţenii români îndreptăţiţi” peste 17 milioane de certificate de proprietate, cu o valoare nominală de 25.000 de lei fiecare.
N-ai unde te ascunde, te vom găsi şi te vom ferici cu invidiata condiţie de capitalist privat!
În 1994, a fost adoptată Legea MEBO, demult uitată, care a transformat salariaţii din circa 500 de întreprinderi în acţionari grupaţi în asociaţii, deci proprietari în indiviziune asupra unor active profitabile.
În 1995, o nouă lege a privatizării a instituit Programul de Privatizare în Masă, realocând capitalul celor circa 6000 de societăţi comerciale între cei 17 milioane de cetăţeni şi Fondul Proprietăţii de Stat. Cu această ocazie, s-au emis noi hârtii, celebrele cupoane „de un milion ale lui Văcăroiu” (o valoare nominală de 975.000 lei vechi). De fapt nu lei, ci hârtii pe care era scrisă o sumă în lei.
Fabricile fuseseră ale românilor. Românii au primit certificate care urmau a fi subscrise. Românii n-au ştiut cum să procedeze cu ele, aşa că le-au vândut. Bineînţeles, nu la valoarea nominală, ci cu un discount de 60-90%. (Nu Fondul Proprietatea a fost prima emisiune ale cărei titluri n-au avut valoarea nominală nici măcar o secundă, ceea ce demonstrează cât de greu e să fii primul care face o prostie – întotdeauna s-a găsit unul care să te devanseze).
Certificatele au fost traficate de nişte samsari, apăruţi din senin, apoi vândute unor cumpărători care ştiau, sau credeau că ştiu, ce să facă cu ele.
O mare cantitate de certificate a fost subscrisă automat.
În primii ani, acţionarilor nu li s-au distribuit dividende în bani, ci acţiuni care au fost subscrise la rândul lor.
În SIF-uri există şi astăzi un mare număr de acţionari reziduali, cei care nu-şi ridică dividendele, dreptul (se apreciază că) se prescrie, iar câţiva acţionari strategici îşi împart bănuţii între ei. (În 2012, vă amintiţi, Gheorghe Iaciu a scos un randament frumuşel la o investiţie oportună, în vreo doi ani, la SIF Muntenia, cu ajutorul Swiss Capital).
Sutele de mii de acţionari mărunţi fie că habar n-au că sunt acţionari şi unde, fie cuantumul dividendelor este atât de mic, proporţional cu numărul infim de acţiuni deţinute, încât nici măcar deplasarea până la ghişeu nu e rentabilă.
Hârtia a jucat acelaşi rol important ca la John Law. Artizanii privatizării în masă auziseră de acesta, dar n-au întocmit un plan mimetic. Ingineria lor a fost originală, în ciuda asemănărilor.
La vremea respectivă puţini au sesizat, dealtfel, analogia.
Ponzi
Ponzi a fost un artist. Un artist care a trăit în timpuri faste, favorabile artei lui. În 1920, în Statele Unite, erau bani. Mai mulţi decât idei. Banii începuseră să stea, să se adune, să se aglutineze în conturile, safe-urile şi puşculiţele unor ageamii înavuţiţi care simţeau în forul lor interior că sunt beneficiarii unei bogăţii nemeritate, care ştiau, în teorie, că trebuie să-şi pună banii la treabă pentru a hrăni zeul prosperităţii, Visul American.
Ponzi a promis un profit de 50% în 45 de zile sau unul de 100% în 90 de zile, spunând o poveste despre discountul unor cupoane, în realitate atrăgând piramidal „investitori” şi efectuând plăţi din numeroasele noi încasări.
Ioan Stoica probabil că n-a auzit în viaţa lui de Charles Ponzi. S-a inspirat dintr-un joc cu vederi, cu cărţi poştale, în mare vogă prin anii 70, printre copii. Un puşti primea o vedere şi se obliga să expedieze alte şapte unor amici, acei şapte amici urmând să trimită, fiecare, la câte şapte tovarăşi şi tot aşa, până ce tot mapamondul se transforma într-o uriaşă căsuţă poştală plină de ilustrate. Bineînţeles că asta nu se întâmpla niciodată, dar copiii sunt copii, nu pot fi descurajaţi de logică.
Nici adulţii din Ardeal nu se descurajează cu una, cu două, atunci când se bucură la ideea unui câştig lesnicios.
Stoica a fondat un joc piramidal în 1992, la Braşov, apoi l-a mutat la Cluj.
L-a numit „Caritas” (Genial! „Caritas” înseamnă „caritate”, „dar din dragoste”, o virtute creştină descrisă de Toma d’Aquino ca o formă de „prietenie arătată de om lui Dumnezeu”. Sunt numite „Caritas”, în toată lumea, fundaţii, aşezăminte culturale sau religioase, spitale, centre de binefacere – nicidecum ţepe piramidale).
Caritas promitea un câştig de opt ori cât investiţia în trei luni. Stoica nu şi-a bătut capul cu cupoane, cu scheme, cu explicaţii. Ideea era simplă: „Depui la un ghişeu nişte bani şi retragi la alt ghişeu de opt ori mai mult. Cum? E secret!”. Românii s-au arătat mulţumiţi de răspuns: „Păi dacă e secret, e secret, n-are omul cum să ne spună… Şi n-o să-l batem la cap, că poate se supără şi nu ne mai ia banii şi nu mai câştigăm de opt ori suma.”
Stoica trebuia să ofere un profit mult mai mare decât Ponzi. Dolarul era stabil şi mare cât roata carului în 1920. Leul era pipernicit rău în 1993. Confruntat cu o inflaţie galopantă, fără oportunităţi de investiţii, fără posibilitatea de a efectua schimburi valutare pentru sume mari, românul şi-a găsit refugiul financiar în Caritas. Unii au câştigat. Puţini. S-au pierdut peste 1000 de miliarde de lei, la un curs de 800 lei/USD.
Stoica a făcut puţină puşcărie, mai puţină decât Ponzi. Ponzi a trebuit să plece mai apoi din America, a murit în Brazilia, în 1949. Stoica a rămas la Cluj. L-am cunoscut în 1999.
Ioan Stoica lucra la „Mesagerul Transilvan”, era un fel de administrator (neoficial, legal avea interdicţie să aibă de-a face cu bani şi acte). M-a uimit faptul că Stoica putea trăi liniştit în chiar epicentrul cataclismului pe care îl provocase, că mergea prin Cluj, se saluta cu lumea, glumea, era privit cu blândeţe amuzată, nicidecum cu legitima furie a păgubitului.
L-am privit cu atenţie pe Ioan Stoica. Era genul de individ care nu inspira suficientă încredere cât să-l laşi să-ţi supravegheze geamantanul în tren până te întorci de la closet, darămite să-i laşi pe mână toţi banii familiei să-i înmulţească într-un mod secret.
Ioan Stoica a dat cel mai mare tun din România tuturor timpurilor fără sofisme convingătoare, fără prea multă publicitate, fără butaforie scumpă şi fără caris¬mă. Practic, fără niciun fel de mijloace. Ce-a făcut Stoica, putea face oricine.
Niciodată nu subestimaţi predictibilitatea stupidităţii
Nici nu crăpase bine Caritas-ul, că sumedenie de replici, de reţete aidoma au proliferat în toată ţara. Mondoprosper-ul lui Popilean a adăugat o bună relaţie cu presa la conglomeratul care dădea cheia succesului. Mulţi ziarişti de frunte s-au îmbogăţit, treabă care a amânat oarecum previzibilul deznodământ, dar nu l-a scutit pe Popilean de neplăceri.
Sergiu Băhăian a fost în schimb un revoluţionar, un inovator, un trend setter, am putea spune, dacă trendul lansat de el ar fi putut fi urmat. Băhăian a inventat asocierea în participaţie cu dobândă garantată, o trăznaie crescută de Sabina Product la umbra unei butaforii luxuriante (Sabina a produs filmul lui Nae Caranfil „Asphalt Tango”, albumul „Născută toamna” al Loredanei Groza, a sponsorizat alături de Coca-Cola şi Tele7 ABC concertele lui Rod Stewart, Eros Ramazzotti, Joe Cocker – primul mare show din România).
Sabina Product a produs un prejudiciu de 57 de miliarde de lei, la un curs de 2100 lei/dolarul, nu foarte mare, dar ruinând multă lume bună (Primii 81 de deponenţi figurau cu sume mai mari de 100 de milioane; lista era deschisă de Vasile Apalaghiei – 1,4 miliarde lei şi Stamatidis Evanghelos – 1,3 miliarde lei; printre păgubiţi se regăseau Marian Măciucă, profesor la ASE – deşi nu cred că specialist în asocieri în participaţie cu dobândă garantată! -, maiorul Ion Rizea de la Direcţia de combatere a criminalităţii economic-financiare din IGPR, Dragoş Rusu, şef la Garda Financiară centrală, apărut relativ recent, de nicăieri, în CRA-ul unui SIF).
De la Băhăian încoace, escrocii au trebuit să caute resurse de ingeniozitate, treaba cu „e secret!” nu mai putea funcţiona.
SAFI a găsit soluţia unui fost ministru de finanţe pus în geam.
Vântu a pus în vitrină ditamai banca de Stat, asocierea FNI cu CEC a fost mai importantă în economia procesului, ca factor de prosteală, decât imaginea lui SOV.
Cert e că, de fiecare dată când economia a duduit câtuşi de puţin şi nişte bani storşi din speculaţii conjuncturale s-au adunat sub saltele, a apărut câte o înşelătorie la scară mare.
E interesant că, deşi publice, evidente şi anunţate cu un tam-tam răsunător, toate aceste escrocherii nu au fost oprite, sau măcar semnalate, de Statul Român.
Ştiu, o să spuneţi că „organele Statului” sunt idioate, că avem un SRI care n-a fost în stare să-l împiedice pe Hayssam să fugă din ţară, cât era el de terorist, că avem un SIE ridiculizat de Nicu Gheară, un SPP care a făcut trafic cu ţigări pe vremea lui Constantinescu şi a fost prins, o Poliţie care l-a crezut pe Tobă capabil să-şi ia doctoratul, un Fisc care a făcut contrabandă cu motorină. Aşa e, dar, pe lângă foarte valabila scuză a prostiei, mai există o explicaţie.
Banii stocaţi fac un rău economiei. În România, la populaţie, în „lumea mică”, se găsesc miliarde de lei, sute de milioane de euro, dolari, lire sterline, franci elveţieni, sunt, în Transilvania, semnificativ de mulţi deţinători de mărci germane, în bancnote mari. Orice escrocherie de mare anvergură aduce la vedere aceşti bani, repune în circulaţie un capital important. Alimentează consumul, singura, eterna noastră speranţă de redresare economică. Escrocii sunt binefăcătorii Băncii Naţionale, ai Ministerului de Finanţe, ai Statului Român.
Stoica o fi fost el ars în candelă de gospodine furioase, dar BNR ar fi trebuit să-i dea o diplomă, să-i ridice o statuie şi să scoată o medalie jubiliară cu chipul său de efigie.
E timpul!
Aşadar… Pentru orice ţeapă „di granda”, pentru orice prosteală generală, pentru orice devalizare naţională bazată pe spiritul genetic gregar, pe teama faţă de viitor şi pe lăcomia unui popor încă neobişnuit să fie bogat din muncă şi înţelepciune, e necesară îndeplinirea unei sume de condiţii:
– O mare cantitate de bani pe piaţă;
– O proastă perioadă pentru investiţii de orice fel (cu precădere imobiliare);
– Un climat de insecuritate bancară;
– Teama de depreciere a monedei naţionale;
– Dobânzi mici la depozite;
– Teama de fisc, de a declara adevărata avere (80% din deţinerile româneşti sunt ilicite sau, în cel mai bun caz, din surse neclare);
– Teama de hoţi, de tâlhari; sentiment de nesiguranţă acasă.
– Lipsa de idei în ce priveşte stocarea şi, eventual, înmulţirea banilor.
În luna august a anului 2016 avem:
– 50.372.600.000 lei, numerar, în circulaţie, conform datelor oficiale BNR.
– 109.313.800.000 lei în depozite la vedere.
– 135.278.300.000 lei în depozite la termen.
– 57.021.100.000 – depozite în valută, echivalent lei (numai rezidenţi).
– O sumă cuprinsă între 10 şi 20 de miliarde de euro cash, în moneda europeană sau în principalele devize convertibile (Dacă valoarea vi se pare mare, gândiţi-vă ca majoritatea tranzacţiilor imobiliare, vânzările auto ale particularilor, chiriile cerute de aceştia, parte din creditele de nevoi personale, rezervele private – toate sunt exprimate în valute străine)
– Dobânzi negative la depozite bancare. Numai trei bănci practică dobânzi pozitive: Marfin Bank, Libra şi BT.
– Fobia bail-in, bail-out.
– 40.310.812 lei – volum mediu zilnic tranzacţii BVB – extrem de redus!
– Piaţa imobiliară la pământ, cu perspective apocaliptice. (n.a. Ştiu, speculanţii publică materiale de presă din care rezultă contrariul, de exemplu – ziare.com, joi, 4 august „Apartamentele s-au scumpit în iunie”, Bucureşti – de la 1094 la 1131 euro/mp, în creştere cu 3,4 % faţă de luna trecută; dar, la o privire fugitivă se va constata: 1. Nu există finanţare. 2. Dezvoltatorii fac oferte cu discount mai mare de la o zi la alta, preţul ofertat este de circa 700 euro/mp, în scădere. 3. Executorii nu reuşesc să vândă proprietăţi la 300-500 euro/mp. 4. Marii gestionari de active imobiliare, cum ar fi BCR Real Estate Managemenet şi BCR Opportunity Bank, dispun de un fond în creştere, iar vânzările se fac la preţuri mult sub piaţă. 5. A fost nevoie de o lege a dării în plată, în an electoral. 6. Înfloreşte piaţa tranzacţiilor cu „neperformante”, băncile preferă să înstrăineze creanţe cu 90% discount.
– Absorbţie de fonduri europene – aproape 0 (zero).
– Criminalitate alarmantă, în ciuda publicării unor statistici liniştitoare.
– Fisc foarte activ, se pun popriri pe conturi, se iau la puricat averile persoanelor fizice etc.
– Previziunile referitoare la curs sunt pesimiste şi capacitatea de intervenţie a BNR se diminuează. (Pe lângă faptul că Statul nu s-a mai împrumutat masiv, extern, pentru a pune Băncii Naţionale mari sume de manevră la dispoziţie, instituţia a fost recent, este şi va fi obiectul unor scandaluri uriaşe legate de politica de curs şi intervenţii).
– Emisiunea de titluri de Stat a atras de şapte ori mai mult decât îşi propusese. La împrumutarea Statului, în vederea rostogolirii datoriilor, au participat de 16 ori mai multe persoane faţă de emisiunea anterioară. Deci multora li se pare cea mai bună idee, alte idei mai bune nu-s!
– Aurul e 175 lei/gramul, în ultimele 100 de zile acesta a variat între 153 lei şi 180 lei, cu perspective incerte.
– Bancnotele aflate în circulaţie vor fi preschimbate din cauza modificării stemei.
Condiţiile sunt îndeplinite plenar. Sinusoida istoriei a ajuns din nou la valoarea necesară coacerii unei năzbâtii care să vânture conţinutul haznalelor cu galbini, să ademenească punguţele cu doi bani şi să umfle pe ici, pe colo, câte un cocoş viteaz cu neasemuit apetit pecuniar.
E cam timpul să apară o nouă inginerie. E vremea perfectă să fluturi câştiguri fantasmagorice pe sub nasul cetăţeanului econom. E momentul să repui pe orbită cheltuiala, creând nuclee grele, astfel ca banul să aibă în jurul cui se învârti.
E vremea lui Ponzi.
Mihai ANTONESCU
Sursa: bursa.ro
0 Comentarii