Să afle toată lumea! Românii NU DATOREZĂ NIMIC ungurilor pentru că Ardealul este pământ ROMÂNESC

Cartea scriitorului american Milton G. Lehrer, intitulată „Ardealul – pământ românesc”, mai că îi îndeamnă pe români să înalţe lui Anonimus, şi nu numai lui, un monument în inima Ardealului. Ar fi întruparea celui mai cinstit, mai drept şi mai omenos ungur între toate celelalte statui fantome de ucigaşi plantaţi cu impertinenţă în milenarul spaţiu românesc.

Rezultatul unei cercetări de amploare asupra unui mare volum de documente, aflate în diferite ţări, cartea notează în paginile ei constatări ale multor personalităţi menţionate de istorie, dând astfel consistenţă adevărului despre statutul românilor de moştenitori ai înaintaşilor daci pe acest pământ al Transilvaniei.

„… nimeni nu a înfăţişat un tablou mai complet şi mai cutremurător al suferinţei româneşti multiseculare sub nedreptatea legiferată a oligarhiei ungare… El a rupt masca pe care revizionismul horthyst şi-a pus-o pentru a juca toate rolurile, pe toate scenele unde credea că poate induce în eroare o opinie publică total dezinformată” (Ion Pătroiu, prefaţă, pag. 17).

Această aserţiune este emisă, cu aleasă consideraţie, de către comentatorul român faţă de scriitorul străin, care a pus atâta sârg spre a scoate la lumină adevărul, pentru a câta oară!

Se cuvine, aşadar, să le spunem mereu ungurilor că, dacă li s-a întâmplat să se nască aici, li se permite să considere că acesta este „pământ natal” pentru ei, dar aceasta nu înseamnă că le şi aparţine, după cum îşi arogă „dreptul” susţinut prin minciună istorică privind instalarea lor aici pe un pământ pustiu.

Spre confirmarea dreptului milenar al străbunilor noştri, propaganda revizionismului maghiar este contrazisă de cele mai solide argumente provenite chiar din scrierile istoricilor maghiari: Pe Huszti Andras nu l-a somat nimeni să mărturisească, la 1791, că „urmaşii geţilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc limba în care glăsuiau părinţii lor…

Numele acestui popor în limba lui proprie este român”. În aceleaşi condiţii de libertate deplină, specialistul în istorie locală, ungurul Lehoczki Tiv (1890), scria: „În comitatele Maramureşului, Ugocsa şi Bereg, fără îndoială, încă pe timpul venirii maghiarilor, au locuit românii” (pag. 36), iar Szilagyi Sandor (1866) declară că „Transilvania, despărţită prin graniţă naturală de Ungaria, nu a fost niciodată deplin contopită cu aceasta, Ungaria şi Transilvania fiind două ţări deosebite” (pag. 45).

Animat de un simţ al dreptăţii adevărului, notarul anonim al regelui Bela face o descriere a populaţiilor româneşti găsite de unguri în Transilvania, cronicarul fiind apreciat de alţi conaţionali: „Pauler Gyula şi Homan Balint apreciază că datele oferite de Anonimus sunt vrednice de crezare, că ele pot fi verificate prin alte izvoare istorice evidente, că nu există alte date care ar zdruncina afirmaţiile lui Anonimus…”.

În spiritul aceleiaşi evidenţe, Pauler Gyula recunoaşte că „acest istoric a dat dovadă de mai mult simţ istoric decât toţi istoricii care s-au străduit să vadă în cronicarul maghiar un falsificator sau pamfletar politic nenorocit”, în timp ce „Balint Homan face o caracterizare elogioasă a lui Anonimus: Opera sa este o operă de savant care îşi domină epoca” (pag. 37).

Luăm cunoştinţă de opiniile altor istorici, cum este germanul Tomm Trangott, care scria: „Românii locuiesc şi azi acolo unde acum 17 secole au locuit strămoşii lor; popoarele au venit unele după altele,… dar niciunul n-a putut să infirme existenţa naţională a românismului. Hoardele popoarelor, care au părăsit ţara lor spre a emigra, au pierit ca norii la soare, dar românismul… îşi păstrează terenul moştenit de la strămoşii săi, că „apa trece pietrele rămân” (Bonn, 1891).

Atât istorici unguri, cât şi germani, englezi, austrieci, pun în lumină adevărul din adânc de vreme fără nicio notă de înclinaţie sentimentală. Îndeplinesc o datorie de specialist ştiinţific. Că ungurii îşi construiesc existenţa pe minciună, nu fac altceva decât să decadă, în opinia generală, mai ales europeană, în postura de neam periculos, nedemn de a trăi în relaţii de pace, de bună înţelegere cu ţările din jur, aşa cum declară omul politic ungur Szechenyi: „Naţiunea ungară este aleasă de Dumnezeu pentru a domina toate popoarele din jurul ei” (în Dietă) (pag. 108).

Se vede că sufletul cinic al politicianului era atât de negru, încât îl confundă pe Dumnezeu cu Satana! În acelaşi ton infectat, scriitorul Geza Kosztelszky îşi rosteşte aspiraţia de călău nerăbdător: „Să lăsăm la o parte minciuna convenţională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naţionalităţile nemaghiare. DA, NOI VREM SĂ LE SUPRIMĂM ŞI TREBUIE SĂ LE SUPRIMĂM” (Budapesta, 1898). Infectarea cu venin a acestui sânge barbar nu poate lăsa prioritate creierului să discearnă, ea trimite comandă călăului, căruia îi ordonă să lovească.

Nu poţi să nu te întrebi cum pot fi iubite aceste fiinţe de oamenii din jurul lor? Cum poate fi acceptată convieţuirea cu asemenea specie? Cu un răspuns modest, românii pot fi consideraţi un popor cu o superioară construcţie sufletească, dacă după cei 100 de ani de când şi-au eliberat pământul, suportă, în speranţa unei împăcări, această odioasă stirpe!

Ceea ce uimeşte şi revoltă, urmare cererii de autonomie a maghiarilor din Transilvania, sprijiniţi de revizioniştii din Ungaria, este faptul că, încă din începuturile vieţii lor în Europa, n-au reuşit să ocupe în întregime nici măcar Panonia, dovadă că s-au trezit aici ca un mic grup de nomazi invadatori, prea înrăiţi ca să nu-şi satisfacă pofta de cuceritori.

Cu timpul, intraţi în Transilvania, nu au avut cum s-o populeze şi au fost nevoiţi să colonizeze spaţiul cu secui, saşi, şvabi, cu care să-i alunge pe români. De aceea astăzi ungurii cer autonomie pentru secui, ştiindu-se cât de puţini mai sunt unguri. Prevăzându-şi dispariţia, mărturisesc cu îngrijorare vizibila realitate: „Suntem în scădere demografică (deie Domnul să li se înfăptuiască prorocirea!) şi vom ajunge treptat să împărtăşim destinul indienilor din SUA”.

Eroare totală şi neruşinată în afirmaţia că ,,suntem o comuniune băştinaşă” („Condeiul ardelean”, 9-22 ianuarie 2015, pag. 12), întrucât istoria consemnează adevărul că nu ei i-au întors din cale pe romani, în primul război daco-roman, că ruinele din Transilvania arată că cetăţile dacice nu de ei au fost construite. Dar obrăznicia seculară le este cunoscută. Este singura lor pârghie de a-şi menţine pretenţiile.

Din cele consemnate de documentele istorice, reiese că ungurii s-au instalat în Transilvania asemenea unor colonişti care au supus pe neaoşi cu o neagră sălbăticie. Le facem cunoscut ungurilor că vremea coloniştilor a trecut cu destulă vreme în urmă şi că toate rămăşiţele de invadatori sunt pe cale de dispariţie, în teritoriile stăpânite cândva abuziv, aşa cum, firesc, le este scris şi maghiarilor rămaşi în Ţara noastră.

Se clatină demersul unguresc privind pretenţiile asupra Transilvaniei. Însăşi parte consistentă a populaţiei maghiare din Ungaria priveşte paşnic şi acceptă realitatea istorică, certificată şi de alte popoare ale Europei, că Ardealul este Pământ Românesc.

Notăm, pe de-o parte, protestul actual împotriva revanşardului Orban, care se amestecă şi în treburile României, instigând pe politicienii maghiari de aici, dar mai ales câteva aspecte mai vechi privind faptul că „secuii se simţeau cu mult mai aproape de români decât de maghiari, pe care-i socoteau drept străini,… că secuii cunosc mai bine Bucureştii decât Budapesta”.

Iar o mamă din secuime a cărei fiică pleca să se angajeze în Moldova, mărturisea: „Prefer ca ea să plece în Moldova şi nu la Budapesta, căci cel puţin acolo, ea nu va fi în ţară străină” (Szoke Mihaly, 1902) (pag. 64).

Deci nicio speranţă pentru autonomia maghiarilor în Transilvania! Dacă românii transilvăneni au fost capabili să-şi dobândească libertatea, când Ungaria era ocrotită de imperiu, astăzi Transilvania este România, şi România este puternică, îşi apără fiecare părticică din Transilvania, ştiind că nu datorează nimic Ungariei.

Din contră, fără intenţii incitante, amintim ungurilor că prin Tratatul de la Trianon, li s-a lăsat alipită o fâşie de teritoriu românesc din nord-vestul Transilvaniei, ştiut fiind că România de nord se situa „De la Nistru pân’la Tisa”.

Cu îndreptăţită satisfacţie menţionăm că, după apariţia la Paris, în anul 1883, a Memorandumului, urmare multor manifestări privind justeţea cererii românilor, „în Belgia, profesorul Louis van Keymeilen din Anvers îşi termină cu aceste cuvinte impresionantul său articol publicat în „Le Precurseur”: Europa occidentală nu trebuie să uite că rasa română este santinela avansată a civilizaţiei în Orient şi în virtutea acestui titlu, această Europă nu poate să privească cu indiferenţă ceea ce se petrece în acest moment la poalele Carpaţilor” (pag. 149). Ceea ce este valabil şi astăzi!