Nicolae Păulescu este unul dintre acei oameni care merită recunoştinţă eternă. Potrivit Federaţiei Internaţionale a Diabeticilor, în România un procent de aproape 10% din locuitori suferă de diabet. Datorită lui aceşti oameni încă trăiesc, şi suferinţa le este mai suportabilă.
Nu a pus niciodată problema de a rămâne în străinătate pentru cercetare, deşi instituţii faimoase îi oferiseră un post. S-a întors în România, unde a descoperit leacul minune, dar a rămas doar cu o mulţumire interioară că a putut ajuta întreaga umanitate.
Pe 8 noiembrie 1869, într-o casă de pe Calea Moşilor, se năştea Nicolae Păulescu, cel care avea să ofere medicamentul care salvează zilnic viaţa a sute de mii de oameni, insulina. Fiul al negustorului Costache Păulescu şi al Mariei Păulescu, Nicolae mai avea încă un frate şi două surori. În 1888 absolvă „Gimnaziul Mihai Bravul”, astăzi Liceul Mihai Viteazul. Încă din adolescenţă, Nicolae a arătat un interes aparte pentru fizică şi chimie, dar şi pentru studierea limbilor străine. Studiază medicina la Paris, facultate pe care o termină în 1897, obţinând titlul de doctor în medicină cu lucrareaRecherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). În perioada 1897-1898 a studiat fiziologia generală şi chimia biologică la Facultatea de Ştiinţe din Paris. În acest timp, el a lucrat la spitalele „Hôtel-Dieu” şi „Notre Dame du Perpétuel-Secours”, dar şi pentru revista „Journal de Médecine Interne”. Păulescu obţine în 1899 titlul de Doctor în ştiinţe, publicând două lucrări, ca mai apoi în 1901 să îl obţină pe cel de al doilea.
Cu toate că are numeroase oferte de a profesa ca medic în Franţa, Elveţia sau Statele Unite ale Americii, el preferă se se întoarcă în 1900 în ţara natală. Păulescu înfiinţează Catedra de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o conduce până la sfârşitul vieţii. Tot de atunci, el a ocupat funcţia de Director al Clinicii de Medicină internă, de la spitalul St. Vincent de Paul din Bucureşti, astăzi Spitalul de Endocrinologie.
Cercetările sale au început încă din anul 1899, pe când se afla în Franţa, încercând să izoleze produsul activ al secreţiei interne pancreasului. Activitatea sa în domeniul fiziologiei este una remarcabilă, acest domeniu ocupându-se cu studiul funcţiilor mecanice, fizice şi biochimice ale organismelor vii. În 1916 face publică cercetarea sa, nefinalizată, în privinţa pancreasului şi a bolii care îl afectează, diabetul. Implicarea activă în Primul Război Mondial îl face pe Nicolae Păulescu să oprească cercetarea, pe care o va relua imediat după încetarea războiului.
Marele eveniment a avut loc pe 23 iulie 1921, când în cadrul sesiunii Societăţii de Biologie, Nicolae Păulescu a expus în patru comunicări rezultatele muncii sale de cercetare. El a găsit în interiorul pancreasului un produs activ antidiabetic, pe care el l-a numit pancreină, substanţă ce este este cunoscută ca fiind insulina. Descoperirea ce ar fi trebuit să aducă faimă cercetătorului român a fost publicată în august 1921 în publicaţia de specialitate Archives Internationales de Physiologie, revistă care apărea simultan în Franţă şi Belgia. Un an mai târziu, Păulescu primea de la Ministerul Industriilor şi Comerţului din România brevetul de invenţie Pancreina si procedura fabricatiei sale. În acest act oficial se preciza: „Dau acest nume substanţei active descoperite de mine în extractul de pancreas. Această substanţă are proprietatea remarcabilă ca, atunci când este injectată unui animal diabetic, să producă o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a hiperglicemiei…” şi „Pentru ca pancreina să fie întrebuintată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantităti, ceea ce necesitează un mare capital. Revendic inventiunea produsului organic pancreanina, care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”.
Cu toate acestea, la diferenţă de aproximativ un an, cercetătorii canadieni Fr. Grant Banting şi Ch. Herbert Best anunţă că au descoperit insulina. Ei spun că deşi Păulescu ar fi demonstrat eficacitatea substanţei pancreatice, acesta ar fi spus că injecţiile cu pancreina nu au efect. Astfel, în 1923, cei doi sunt premiaţi cu Premiul Nobel. Fiind conştient că este o nedreptate, fiziologul scoţian Ian Murray a iniţia o campanie internaţională pentru redresarea situaţiei. În 1969, lui Păulescu i-au fost recunoscute meritele de către profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreşedinte al Fundaţiei Nobel, pentru descoperirea insulinei. Păulescu nu apucă să se bucure de recunoştinţa internaţională, el încetând din viaţă pe 19 iulie 1931. În 1990, el este numit post mortem membru al Academiei Române.
Viaţa particulară a savantului român a fost una controversată. În 1922, împreună cu Alexandru C. Cuza, înfiinţează Uniunea Naţională Creştină. Noul partid este primul din Europa care adoptă ca simbol zvastica. În 1923, pune bazele Ligii Apărării Naţionale Creştine, partid ce avea ca emblemă o zvastică neagră, iar pe fundal tricolorul românesc. Păulescu era cunoscut în epocă ca fiind un antisemit îndârjit, el fiind de asemenea şi mentorul lui Corneliu Zelea Codreanu. Păulescu a făcut parte din Senatul legionar, iar la procesul lui fondatorului Legiunii Arhanghelului Mihail, a fost martorul principal al apărării acestuia. Se spune că unul dintre factorii care au determinat neacordarea Premiului Nobel lui Păulescu este acela că numele lui figurează în Raportul privind Holocaustul în România, pe lista antisemiţilor. În 2005, organizaţia International Diabetes Federation a decis să renunţe la orice afiliere a asociaţiei cu numele inventatorului român.
Articol relatat de portalul Historia. Autor: Redacţia Historia
Pe 8 noiembrie 1869, într-o casă de pe Calea Moşilor, se năştea Nicolae Păulescu, cel care avea să ofere medicamentul care salvează zilnic viaţa a sute de mii de oameni, insulina. Fiul al negustorului Costache Păulescu şi al Mariei Păulescu, Nicolae mai avea încă un frate şi două surori. În 1888 absolvă „Gimnaziul Mihai Bravul”, astăzi Liceul Mihai Viteazul. Încă din adolescenţă, Nicolae a arătat un interes aparte pentru fizică şi chimie, dar şi pentru studierea limbilor străine. Studiază medicina la Paris, facultate pe care o termină în 1897, obţinând titlul de doctor în medicină cu lucrareaRecherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). În perioada 1897-1898 a studiat fiziologia generală şi chimia biologică la Facultatea de Ştiinţe din Paris. În acest timp, el a lucrat la spitalele „Hôtel-Dieu” şi „Notre Dame du Perpétuel-Secours”, dar şi pentru revista „Journal de Médecine Interne”. Păulescu obţine în 1899 titlul de Doctor în ştiinţe, publicând două lucrări, ca mai apoi în 1901 să îl obţină pe cel de al doilea.
Cu toate că are numeroase oferte de a profesa ca medic în Franţa, Elveţia sau Statele Unite ale Americii, el preferă se se întoarcă în 1900 în ţara natală. Păulescu înfiinţează Catedra de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o conduce până la sfârşitul vieţii. Tot de atunci, el a ocupat funcţia de Director al Clinicii de Medicină internă, de la spitalul St. Vincent de Paul din Bucureşti, astăzi Spitalul de Endocrinologie.
Cercetările sale au început încă din anul 1899, pe când se afla în Franţa, încercând să izoleze produsul activ al secreţiei interne pancreasului. Activitatea sa în domeniul fiziologiei este una remarcabilă, acest domeniu ocupându-se cu studiul funcţiilor mecanice, fizice şi biochimice ale organismelor vii. În 1916 face publică cercetarea sa, nefinalizată, în privinţa pancreasului şi a bolii care îl afectează, diabetul. Implicarea activă în Primul Război Mondial îl face pe Nicolae Păulescu să oprească cercetarea, pe care o va relua imediat după încetarea războiului.
Marele eveniment a avut loc pe 23 iulie 1921, când în cadrul sesiunii Societăţii de Biologie, Nicolae Păulescu a expus în patru comunicări rezultatele muncii sale de cercetare. El a găsit în interiorul pancreasului un produs activ antidiabetic, pe care el l-a numit pancreină, substanţă ce este este cunoscută ca fiind insulina. Descoperirea ce ar fi trebuit să aducă faimă cercetătorului român a fost publicată în august 1921 în publicaţia de specialitate Archives Internationales de Physiologie, revistă care apărea simultan în Franţă şi Belgia. Un an mai târziu, Păulescu primea de la Ministerul Industriilor şi Comerţului din România brevetul de invenţie Pancreina si procedura fabricatiei sale. În acest act oficial se preciza: „Dau acest nume substanţei active descoperite de mine în extractul de pancreas. Această substanţă are proprietatea remarcabilă ca, atunci când este injectată unui animal diabetic, să producă o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a hiperglicemiei…” şi „Pentru ca pancreina să fie întrebuintată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantităti, ceea ce necesitează un mare capital. Revendic inventiunea produsului organic pancreanina, care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”.
Cu toate acestea, la diferenţă de aproximativ un an, cercetătorii canadieni Fr. Grant Banting şi Ch. Herbert Best anunţă că au descoperit insulina. Ei spun că deşi Păulescu ar fi demonstrat eficacitatea substanţei pancreatice, acesta ar fi spus că injecţiile cu pancreina nu au efect. Astfel, în 1923, cei doi sunt premiaţi cu Premiul Nobel. Fiind conştient că este o nedreptate, fiziologul scoţian Ian Murray a iniţia o campanie internaţională pentru redresarea situaţiei. În 1969, lui Păulescu i-au fost recunoscute meritele de către profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreşedinte al Fundaţiei Nobel, pentru descoperirea insulinei. Păulescu nu apucă să se bucure de recunoştinţa internaţională, el încetând din viaţă pe 19 iulie 1931. În 1990, el este numit post mortem membru al Academiei Române.
Viaţa particulară a savantului român a fost una controversată. În 1922, împreună cu Alexandru C. Cuza, înfiinţează Uniunea Naţională Creştină. Noul partid este primul din Europa care adoptă ca simbol zvastica. În 1923, pune bazele Ligii Apărării Naţionale Creştine, partid ce avea ca emblemă o zvastică neagră, iar pe fundal tricolorul românesc. Păulescu era cunoscut în epocă ca fiind un antisemit îndârjit, el fiind de asemenea şi mentorul lui Corneliu Zelea Codreanu. Păulescu a făcut parte din Senatul legionar, iar la procesul lui fondatorului Legiunii Arhanghelului Mihail, a fost martorul principal al apărării acestuia. Se spune că unul dintre factorii care au determinat neacordarea Premiului Nobel lui Păulescu este acela că numele lui figurează în Raportul privind Holocaustul în România, pe lista antisemiţilor. În 2005, organizaţia International Diabetes Federation a decis să renunţe la orice afiliere a asociaţiei cu numele inventatorului român.
Articol relatat de portalul Historia. Autor: Redacţia Historia
0 Comentarii