Mariana Badea, profesoară de limba și literatura română, a povestit ce a pățit la mall. Mulți oameni nu știu să scrie și să vorbească în limba română, deși este limba lor maternă. Și aici nu ne referim la cunoașterea limbii române la nivel de admitere la nu știu ce facultate cu pretenții, ci la banalul acord între subiect și predicat.
De asemenea, mulți nu știu când trebuie să scrie „copii” sau „copiii”, „v-om” și „vom”, „s-au” și „sau”. Și exemplele continuă la nesfârșit. Când crezi că le-ai văzut pe toate în materie de greșeli de limbă română, există unele persoane care nu vor înceta să te surprindă.
În acest context, Mariana Badea, autoare a mai multor cărți de limbă română, a povestit ce a pățit într-un magazin de la mall. Profesoara s-a mirat că astăzi poți ajunge șef - chiar și de magazin - chiar dacă nu ai habar de limba română.
„MAREA MÂRLĂNIE CU SPECIFIC ROMÂNESC!
Am fost astăzi, împreună cu al meu consort, în mall-ul de pe platforma Pallady. Lume, buticuri, agitație, sacoșe pline, totul cu aer crăciunesc! Pe coridorul principal o mascotă intitulată KIK, cu un costum foarte interesant, din care nu se zărea deloc partea umană, anunța în scris „Marea deschidere” a magazinului. Intrăm, facem câteva achiziții, comparăm prețuri, produse și plecăm încântați așa-și-așa...
Cumpăr de la o tonetă ceva și domnul respectiv, văzându-mă cu plasa KIK, mă întreabă: Ați învârtit roata? Ce cadou ați câștigat?
- Care roată?!
Mă lămurește că la „Marea deschidere KIK” se află o roată pe care trebuia să o învârtesc la ieșire și câștigam un cadou, pe care să-l păstrez ca amintire de la nașterea KIK-ului. Domnul de la care aflasem întâmplător de „roată” îmi dă detalii: să mă duc înapoi cu bonul de cumpărături și să învârtesc roata.
Dintr-odată m-am simțit, din nou, a câta oară?, escrocată, păcălită, umilită, disprețuită, cu sentimentul că nu contez, deși clientul din mine cheltuise o sumă frumușică. Adică, eu contribuisem la salariile acelor angajați, care, oricum, păreau deja plictisiți de serviciu după 3 ore de la „Marea deschidere”, dați pe „relanti”! Ce emoții..., ce vioiciune..., ce adrenalină a primei zile de funcționare a unui magazin în mall...
Nimic din toate acestea, așteptau, parcă închiderea! Sau falimentul!
De câtva timp, m-am decis să nu mai iert în spirit românesc nimic: „Lasă-i, ce să mă mai apuc...”. Și să mă enervez doar eu?!
Așa că m-am întors la KIK-ul nou-nouț ca să reclam șefului de magazin „roata”, pe care, de altfel, nimeni nu o învârtea. Clienții habar n-aveau de așa-ceva. O tinerică ia bonul și îl examinează conștiincioasă. Poate voia să-l memoreze sau ceva... Vreau să vorbesc cu șeful magazinului.
- Tocmai acum a plecat, dar se întoarce. Care este problema? mă întreabă altă angajată, cealaltă continuând să studieze bonul. Îi spun că am aflat întâmplător de roată. Mă privește mirată, de parcă atunci ar fi aflat și ea:
- Erau doi angajați afară, la ușă, care ar fi trebuit să vă pună să învârtiți roata. Aaa, dar nu mai sunt. Or fi plecat...
Intră târșiind ghetele o persoană de sex feminin, arătând exact ca o femeie care s-a dus să dea grăunțe la găini, ca apoi să se întoarcă repede în casă, la căldurică. Era și îmbrăcată adecvat, cu un „molton” tras în grabă, apoi doar nu era să se și spele pe păr, că anotimpul nu permite. Umblă gripa!
Era șeefaa!
Și mă ia la întrebări, îi spun de roată, se uită mirată - „ia uite-o și pe-asta, vrea cadou” - îi explic faptul că nu-mi pasă de cadou, că nici nu-l iau, ci mă revoltă că nu-și fac datoria față de clienți, că atitudinea lor seamănă a dispreț și că ea, ca șefă, trebuie să fie atentă ca angajații să-și facă treaba.
- Cei doi care trebuie să îndrume clienții spre roată și să le dea obiectul respectiv unde sunt? Nu iau leafă pentru asta? întreb indignată.
Ea, țâfnoasă, răspunde aruncându-și ochii în tavan:
- E plecați acuma, da' vine ei înapoi. Așteptați!
În clipa următoare am uitat de tot și de toate, unde și de ce mă aflu acolo, copleșită total de o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, ca-n opera lui Kafka.
- Vă dați seama că ați făcut un dezacord penibil, între subiect și predicat? o întreb siderată.
Șefa, mândră nevoie mare că reușise cu brio dezacordul, îmi spune că nu vrea și nici nu are de ce să-și ceară scuze, că nimeni n-a greșit cu nimic. Că și ei e oameni și oamenii mai greșește...
- Doamnă sau șefă sau ce sunteți, măcar cereți-vă scuze de la limba română, jenați-vă că sunteți agramată în cel mai înalt grad posibil!
Mi-a întors spatele cu cea mai superioară superioritate a funcției superioare și a plecat cea mai superioară să se plimbe ca o șefă printre clienți și angajați.
Sigur că nu am luat niciun cadou, nici nu am văzut roata de nervi, pentru că mă dureau rău limba română și criteriile șefiei la români.
Dacă această persoană cu moltonul, ce părea să aibă între 25 și 45 de ani, ajunsese șefă, sunt din ce în ce mai nedumerită, uimită, siderată de legile care guvernează incompetența, prostia, incultura și toate la un loc, singurele calități pe care trebuie neapărat să le aibă cineva care ajunge. Sau se ajunge... Sau... habar n-am.
Nedumerirea uluitoare rămâne starea mea permanentă!
KIK-ule, prima ta zi a eșuat ca statul român, vorba unui alt celebru nepăsător față de treburile și îndatoririle șefiei!
Au trecut 110 ani de la mărturisirea celebrului și irepetabilului scriitor Franz Kafka și viziunea sa asupra lumii se revarsă - după un secol - în toată structura mea spirituală și mă copleșește...
„Această lume imensă din capul meu, cum să mă eliberez de ea și cum să o eliberez din mine, fără să mă sfarm în bucăți? Dar parcă mai degrabă m-aș sfărâma, decât să o țin în mine îngropată.” (FRANZ KAFKA)”, a scris Mariana Badea pe Facebook.
În acest context, Mariana Badea, autoare a mai multor cărți de limbă română, a povestit ce a pățit într-un magazin de la mall. Profesoara s-a mirat că astăzi poți ajunge șef - chiar și de magazin - chiar dacă nu ai habar de limba română.
„MAREA MÂRLĂNIE CU SPECIFIC ROMÂNESC!
Am fost astăzi, împreună cu al meu consort, în mall-ul de pe platforma Pallady. Lume, buticuri, agitație, sacoșe pline, totul cu aer crăciunesc! Pe coridorul principal o mascotă intitulată KIK, cu un costum foarte interesant, din care nu se zărea deloc partea umană, anunța în scris „Marea deschidere” a magazinului. Intrăm, facem câteva achiziții, comparăm prețuri, produse și plecăm încântați așa-și-așa...
Cumpăr de la o tonetă ceva și domnul respectiv, văzându-mă cu plasa KIK, mă întreabă: Ați învârtit roata? Ce cadou ați câștigat?
- Care roată?!
Mă lămurește că la „Marea deschidere KIK” se află o roată pe care trebuia să o învârtesc la ieșire și câștigam un cadou, pe care să-l păstrez ca amintire de la nașterea KIK-ului. Domnul de la care aflasem întâmplător de „roată” îmi dă detalii: să mă duc înapoi cu bonul de cumpărături și să învârtesc roata.
Dintr-odată m-am simțit, din nou, a câta oară?, escrocată, păcălită, umilită, disprețuită, cu sentimentul că nu contez, deși clientul din mine cheltuise o sumă frumușică. Adică, eu contribuisem la salariile acelor angajați, care, oricum, păreau deja plictisiți de serviciu după 3 ore de la „Marea deschidere”, dați pe „relanti”! Ce emoții..., ce vioiciune..., ce adrenalină a primei zile de funcționare a unui magazin în mall...
Nimic din toate acestea, așteptau, parcă închiderea! Sau falimentul!
De câtva timp, m-am decis să nu mai iert în spirit românesc nimic: „Lasă-i, ce să mă mai apuc...”. Și să mă enervez doar eu?!
Așa că m-am întors la KIK-ul nou-nouț ca să reclam șefului de magazin „roata”, pe care, de altfel, nimeni nu o învârtea. Clienții habar n-aveau de așa-ceva. O tinerică ia bonul și îl examinează conștiincioasă. Poate voia să-l memoreze sau ceva... Vreau să vorbesc cu șeful magazinului.
- Tocmai acum a plecat, dar se întoarce. Care este problema? mă întreabă altă angajată, cealaltă continuând să studieze bonul. Îi spun că am aflat întâmplător de roată. Mă privește mirată, de parcă atunci ar fi aflat și ea:
- Erau doi angajați afară, la ușă, care ar fi trebuit să vă pună să învârtiți roata. Aaa, dar nu mai sunt. Or fi plecat...
Intră târșiind ghetele o persoană de sex feminin, arătând exact ca o femeie care s-a dus să dea grăunțe la găini, ca apoi să se întoarcă repede în casă, la căldurică. Era și îmbrăcată adecvat, cu un „molton” tras în grabă, apoi doar nu era să se și spele pe păr, că anotimpul nu permite. Umblă gripa!
Era șeefaa!
Și mă ia la întrebări, îi spun de roată, se uită mirată - „ia uite-o și pe-asta, vrea cadou” - îi explic faptul că nu-mi pasă de cadou, că nici nu-l iau, ci mă revoltă că nu-și fac datoria față de clienți, că atitudinea lor seamănă a dispreț și că ea, ca șefă, trebuie să fie atentă ca angajații să-și facă treaba.
- Cei doi care trebuie să îndrume clienții spre roată și să le dea obiectul respectiv unde sunt? Nu iau leafă pentru asta? întreb indignată.
Ea, țâfnoasă, răspunde aruncându-și ochii în tavan:
- E plecați acuma, da' vine ei înapoi. Așteptați!
În clipa următoare am uitat de tot și de toate, unde și de ce mă aflu acolo, copleșită total de o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, ca-n opera lui Kafka.
- Vă dați seama că ați făcut un dezacord penibil, între subiect și predicat? o întreb siderată.
Șefa, mândră nevoie mare că reușise cu brio dezacordul, îmi spune că nu vrea și nici nu are de ce să-și ceară scuze, că nimeni n-a greșit cu nimic. Că și ei e oameni și oamenii mai greșește...
- Doamnă sau șefă sau ce sunteți, măcar cereți-vă scuze de la limba română, jenați-vă că sunteți agramată în cel mai înalt grad posibil!
Mi-a întors spatele cu cea mai superioară superioritate a funcției superioare și a plecat cea mai superioară să se plimbe ca o șefă printre clienți și angajați.
Sigur că nu am luat niciun cadou, nici nu am văzut roata de nervi, pentru că mă dureau rău limba română și criteriile șefiei la români.
Dacă această persoană cu moltonul, ce părea să aibă între 25 și 45 de ani, ajunsese șefă, sunt din ce în ce mai nedumerită, uimită, siderată de legile care guvernează incompetența, prostia, incultura și toate la un loc, singurele calități pe care trebuie neapărat să le aibă cineva care ajunge. Sau se ajunge... Sau... habar n-am.
Nedumerirea uluitoare rămâne starea mea permanentă!
KIK-ule, prima ta zi a eșuat ca statul român, vorba unui alt celebru nepăsător față de treburile și îndatoririle șefiei!
Au trecut 110 ani de la mărturisirea celebrului și irepetabilului scriitor Franz Kafka și viziunea sa asupra lumii se revarsă - după un secol - în toată structura mea spirituală și mă copleșește...
„Această lume imensă din capul meu, cum să mă eliberez de ea și cum să o eliberez din mine, fără să mă sfarm în bucăți? Dar parcă mai degrabă m-aș sfărâma, decât să o țin în mine îngropată.” (FRANZ KAFKA)”, a scris Mariana Badea pe Facebook.
.webp)
.webp)
0 Comentarii