Tudor Chirilă: „Eu n-am ajuns la vârsta asta să asist tăcut și să accept un compromis cu răul”

Uitându-te la Tudor Chirilă, cum urcă scările de la stația de metrou „Aviatorilor“ cu mâinile înfundate în buzunarele gecii groase și cu fesul pe ochi, n-ai ghici vedeta națională a cărei priză la public transcede generațiile.

Are 740.000 de urmăritori pe Facebook-ul „decrețeilor“, 236.000 pe Instagramul „Millennialilor“, 45.200 pe TikTok-ul Generației Z și un public de câte 2.000.000 de oameni pe ediție la „Vocea României“, pe Pro TV. Dar Tudor actorul, muzicianul, compozitorul, showman-ul de la „Vocea României“ – unde tocmai a câștigat a 6-a din cele 11 ediții – înseamnă, de fapt, doar vârful aisbergului. În afara scenei și a reflectoarelor, Tudor Chirilă este una dintre cele mai puternice și constante voci ale societății civile. Neobosit, e aproape singur pe contrasensul industriei de spectacol românești.

Se duce de unde vedetele autohtone fug cu spaimă: zona civică, zona de atitudine, zona de implicare în viața cetății. În show-biz dă nasol să ai păreri și personalitate. Dar Chirilă e altfel.
Tudor Chirilă: sesizează cineva elefantul din cameră, fraților?

De ce, Tudor?, vine întrebarea logică. Ești un om împlinit material, familial, ești celebru. De ce nu taci și tu, cum tac ceilalți?

„Băi, nu știu, dar mie nu mi se pare că asta e România pe care noi ne-o dorim. Pentru că eu n-am ajuns până la vârsta asta ca să asist tăcut și să fac compromisul cu răul“, răspunde după câteva clipe de gândire.

Doar în ultimele zile, artistul a fost prezent la flashmob-ul organizat în sprijinul jurnalistei Emilia Șercan și a „stricat“ momentul de glorie al Ralucăi Turcan, invitată să vorbească la dezvelirea grupului statuar al disidenților Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.

„N-a fost ceva premeditat“, explică Tudor ieșirea de săptămâna trecută, de la ceremonie. Dar „sesizează cineva elefantul din cameră, fraților? Am înnebunit?“.

Tipic românesc, Tudor a fost lăsat singur atunci. Ceilalți au tăcut și au plecat capul în timp ce el îi striga că e o impostoare politicienei care acum doar câteva luni îl aplauda frenetic pe turnătorul securist Constantin Bălăceanu Stolnici, în aula Academiei.

După ce a părăsit furios festivitatea din Cotroceni, Tudor povestește că a primit SMS-uri: cei care tăcuseră îl felicitau pe ascuns acum. „Asta m-a înfuriat și mai tare. De ce n-am fost 200 care să spunem?“

De fapt, Tudor poartă pecetea generației lui, generația Revoluției. Copiii și adolescenții care au trăit căderea comunismului din 1989 și înfrângerea mișcării democratice din 1990 au câștigat extraordinara capacitate de a se indigna în fața răului, a nedreptății.

Daca stai sa te gandesti, Tudor Chirila nici nu putea fi altfel azi, din moment ce pe 21 decembrie 1989 a fost in Piata Universitatii, iar in primavara lui 1990 mergea la mitingurile impotriva lui Iliescu. Asa ceva nu se uita niciodata. Dupa ce ai vazut tancurile pe strazi si ai auzit rafalele mitralierelor in oras, ai alta unitate de masura a lucrurilor. Iar generatia lui va ramane pana la capat un nod in gatul securistilor reciclati dupa 1989, dupa cum plastic spune el, in miliardari de carton si politicieni, pentru a se mentine la putere pana azi.

Tudor Chirila: „Pe 21 decembrie 1989 am fost la Universitate cu vecinul nostru, sotia si catelul lui, inainte sa inceapa represiunea“

Matei Udrea: Tudor, multumesc pentru ca ti-ai facut timp sa realizam interviul acesta. Te-as intreba ce faceai acum exact 34 de ani, pe 20 decembrie 1989?

Tudor Chirila: Pai, cred ca pe 20 decembrie asistam la discutiile din casa noastra vizavi de ce se intamplase la Timisoara…

Se discuta lucrul asta?

Da, bineinteles! Dupa care, pe 21 decembrie, am fost la Piata Universitatii cu vecinul nostru si cu catelusa lui, Jessie…

Ati fost acolo?

Da, am fost noaptea, in 21 decembrie, inainte sa inceapa represiunea in piata. Si pe 22 decembrie am luat-o pe strazile din spate, sa duc tigari soldatilor, impreuna cu niste copii din bloc, tot asa. Si soldatii fumau Kent, mi-am adus aminte ca n-au avut nevoie de Carpatii nostri, pe care-i cumparasem de la tutungerie.

Le mai dadusera si alti oameni, inaintea voastra.

Ori le dadusera si altii, ori… Cineva avea grija de ei. Era un moment din asta, toata lumea era intr-o fibrilatie continua, era o infiorare permanenta vizavi de toate stirile care veneau si care erau contradictorii. Tin minte ca ura fata de regim si speranta ca lucrurile se vor schimba pentru totdeauna erau sentimentele care dominau toate zilele alea. Mai imi aduc aminte ca era o zi asemanatoare cu asta, dar cu un pic mai mult soare…

„Imi aduc aminte ca era un tanc fix in dreptul Strazii Uruguay, care da in gura de metrou de la Aviatorilor“

Si cald!

Era cald! In 22 decembrie n-am mai ajuns in Piata Universitatii pentru ca nu m-au mai lasat ai mei. Ai mei nu prea m-au lasat nici atunci cand am fost pe stradutele noastre pana la… Imi aduc aminte ca era un tanc fix in dreptul Strazii Uruguay care da in gura de metrou de la Aviatorilor, cea de pe partea cu strada asta.

Pe 21?

Pe 22!

Pe 21 te-a prins in piata cand a inceput sa se traga?

Pe 21 am fost noaptea si imi aduc aminte ca am plecat inainte sa se traga si am fost in fata Teatrului National. Am fost sa vedem ce se intampla. Si am fost cu vecinul nostru. M-au lasat ai mei sa ma duc. Eu si cu sotia lui. Si cam asta a fost… Iar tot pe 21 decembrie am vazut multimile de oameni care treceau pe actualul Bulevard Mihalache, se scurgeau, veneau…

Cei care plecau de la mitingul care se sparsese.

Da, da, da.

„Ne gandeam ca n-o sa mai fie cozile interminabile la benzina, plecarile noaptea, pe la ora 3, cu «du-te dupa lapte, aseaza-te la coada», frigul din case, dormitul cu sticla calda in pat. Am avut si 16 grade in casa, si 17 grade… Nu era nimeni scutit de chestia asta“

In 1989 deja nu mai erai un copil, aveai vreo 15 ani si intelegeai ce se intampla in jurul tau. Personal, ce gandeai in momentele alea?

Generatia noastra de copii a fost o generatie foarte conectata. Trebuie sa vorbesc si despre ce a fost dupa 1990. Dupa ’90 sunt extrem de multi copii din liceul meu care au fost in Piata Universitatii, care fugeau de la scoala ca sa mearga la proteste. Poate si pentru faptul ca in momentul ala noi traiam un incredibil reality-show de schimbare, ca un fel de reality-show politic la care toata lumea participa. Adica faptul ca se schimba un regim care a durat 25 de ani… Cat durase?

Comunismul, 45 de ani.

Nu, Ceausescu…

Din 1965. 24 de ani.

24 de ani. Faptul ca vedeam ca asta se schimba cand, practic, toata lumea isi pierduse speranta, faptul ca ne gandeam ca n-o sa mai fie cozile interminabile la benzina, plecarile noaptea, pe la ora 3, cu „du-te dupa lapte, aseaza-te la coada“, frigul din case, dormitul cu sticla calda in pat… Si exemplele pot continua.

Deci, era si la voi in casa frig.

Da, aveam. Am avut si 16 grade in casa, si 17 grade… Nu era nimeni scutit de chestia asta.

E bine sa povestesti lucrurile astea pentru ca astazi sunt foarte multi cei care neaga ca s-a intamplat asa si ca asa erau conditiile de trai in Romania.

Da, neaga si nici generatia tanara nu e conectata la povestile astea, nu pare sa mai fie sensibila. Nu s-a condamnat comunismul prin educarea copiilor vizavi de ceea ce s-a intamplat. Daca le spui copiilor acum ca a fost o perioada in Romania in care erai obligat, in puscaria anilor ’50, sa-ti mananci propriile fecale, nu te crede nimeni! Pentru ca chestia asta a ramas undeva, in Memorialul Durerii, a ramas in niste filmulete pe YouTube cu putine vizualizari. Dar atunci, noi stiam cumva toate lucrurile astea. Stiam de la parintii nostri, de la discutii, ca trebuie sa mergem la scoala blindati cu tacere, adica era acea duplicitate pe care trebuia neaparat s-o ai. Ce se vorbea seara in casa, in soapta, nu se putea spune la scoala, bancurile cu nea Nicu (Ceausescu – n. red.) nici nu era de conceput sa… Adica se pleca cu instructajul asta zi de zi. Cel putin, cat eram mic, de clasa a IV-a, clasa a V-a, imi aduc aminte foarte clar: „Nu discuti nimic din ce auzi aici!“. Am fost o casa (Tudor este fiul cel mic al celebrului jurnalist Ioan Chirila, cel mai bun scriitor de sport din Romania, si al actritei Iarina Demian – n. red.) in care noi, copiii, asistam la discutiile parintilor nostri cu musafirii si alea din bucatarie, cu radioul aproape pe „Mute“ (Radio Europa Libera se asculta in surdina si pe ascuns, pentru ca era strict interzis de catre regim si existasera cazuri de oameni care-si turnasera vecinii la Securitate ca urmaresc posturi de radio straine – n. red.) si eram tot timpul in aceasta situatie. Trebuia sa fim tacuti si sa nu aducem Securitatea in casa, de fapt, ca asta era problema.

Da.

Citește un interviu cu Tudor Chirilă în Aktual24.ro