Statuie le-aș face părinților singuri!

3 ore am stat cu cei doi copii și am simțit că o iau razna. 3 ore. Singur, doar eu cu ei. Sophia- 7 ani și jumătate. Teme la mate, clasa întâia. Dan Christian- o lună și jumătate. Nevoi basic. Caca, lapte, somn. Soția- trimisă să se recreeze. Musai. Dată afară cu japca din casă, ca să- și aducă aminte că este femeie și nu doar stație mobilă de lapte.

 S-a dus la cumpărături, până la urmă, dar… măcar a fost alegerea ei. Mă felicit, totuși, că am insistat să plece din casă. Eu- teoretic Taticool- părinte implicat 100%, trecut prin multe experiențe cu Sophia, cunoscător al tuturor aspectelor legate de părințeală, tată cu expertiză.

Pe naiba! Praf am fost și, când a ajuns soția acasă, aveam moațele pe bigudiuri, cu nervii întinși la maximum, pe marginea unei crize.

Totul a început calm. Teoretic, nu aveam multe de făcut. Zi de sâmbătă, liniștită. Bebelușul dormea, mami îl alăptase și îl schimbase. Sophia avea doar vreo cinci exerciții la mate, chestii simple. Și le făcea singură, eu doar ar fi trebuit să o controlez. Așa… că n-aveam treabă prin casă.

O oră a fost bine. Bebelușul dormea la mine în brațe, eu butonam telecomanda televizorului și aproape adormisem la un documentar pe Discovery. Sophia mai venea cu caietul din când în când și eu eram tare mândru în sinea mea că fiică-mea se pricepe.

Dar s-a întâmplat ceva. 12+14= ? Mda, asta a declanșat dezastrul.

Hai, măi tati, gândește-te! Le pui unul sub altul și aduni. 2 cu 4, apoi 1 cu 1.

27.

Tati, te rog să te concentrezi.

Păi 27.

Hai să facem împreună.

Și am făcut. Și i-am arătat cum 26 e răspunsul corect.

Apoi 26-14= ?

Și gata. De aici n-a mai ieșit nimic.

10. Ba nu. 13.

Tati, cum să-ți dea așa ceva?

Nu reușeam să înțeleg cum, după ce făcuse adunarea cu termenii ăia, nu reușea să obțină și rezultatul corect la scăderea cu aceiași termeni. Mi se părea simplu, îngrozitor de simplu. Nu, însă, și pentru un copil aflat la început de adunări și scăderi în viață. Era trezită de pe la 7.00 și cedase. Pur și simplu obosise.

Între timp, se trezise bebelușul. Și urla! Rău. Am început să-l plimb prin casă, în brațe, legănându-l. Fiică-mea mă fugărea cu rezultate greșite. Și bebelușul urla.

Celui mic i-am scos repede de la congelator niște lapte, i l-am încălzit, i l-am pus în biberon. N-a durat 5 minute. Dar copilul urla atât de tare încât au părut 5 ore.

A mâncat hulpav. Sophia ajunsese la 13. Tot nu-i ieșea. Cel mic a terminat biberonul. S-a oprit din plâns doar cât a mâncat.

A început iar! Urlete dintr-alea de-ți rup sufletul.

M-am dus să-l schimb. O fi de la scutecul plin. Am făcut-o și pe asta. L-am schimbat, deși urăsc momentul. Fug de e el ca dracul de tămâie. Dacă mai e cineva în casă când trebuie schimbat bebelușul, i-l pun în brațe și fug. Să-l curețe alții. Pur și simplu, urăsc chestia asta. E singurul lucru de care fug din toate ale părințelii.

Atunci l-am schimbat, iar Sophia m-a aplaudat. La propriu. Că era prima dată când îl schimbam eu pe bebe.

Dar 26-14 tot nu avea rezultat. Iar bebelușul a început iar să urle. Frate!!! Ce mai are?

Iar plimbat prin casă, iar legănat, iar brațe. Nimic. Iar rezultate greșite la mate.

Iar lapte scos de la congelator, iar încălzit, iar mufat bebelușul la biberon.

5 minute de liniște.


Sophia, mergem la culcare. Hai să dormim de prânz, că ești prea obosită și nu-ți mai iese niciu exercițiu! Hai că s-a liniștit și bebe! Hai să dormim toți trei!

Scandal. Cea mare nici să nu audă de somn. Că vrea să deseneze, că vrea să se uite la televizor, că mai are teme.

Dormim acum! O oră măcar să-ți revii!

Cu chiu cu vai, cu lacrimi în colțul ochilor, am convins-o. Am pus-o în mijlocul patului, eu lângă ea, bebele pe pieptul meu. Imagine de vis, dacă nu știai ce fusese înainte. Mă și felicitam în gând, că m-am descurcat.

PAM! Dintr-o dată, bebelușul vomită pe mine tot. Și pe el, dar mai ales pe mine. Tot laptele, ambele biberoane. Tot.

AUUUUUUUU! PFFFFF! Nu știu ce onomatopee să pun pe aici ca să vă explic cum mi-au făcut mie creierii în momentul ăla! Mă chinuisem cam o oră să-l stabilizez, să-l țin curat, să-l hrănesc. Și el vomase tot. Iar Sophia scâncea pe lângă mine că nu vrea să doarmă.

USSSSAAAA! N-aveam altceva de făcut decât să o iau de la capăt. L-am spălat, l-am curățat, i-am aruncat hainele în coșul pentru mașina de spălat. L-am pus pe măsuța lui și am făcut la fel și cu mine. Din cap până în picioare, că aveam vomă și în chiloți.

Și de abia după toate astea… s-a reinstalat zen-ul. Copilul a adormit la pieptul meu fără să mai ceară de mâncare. Paradoxal. Și, în nici 5 minute, a adormit și fiică-mea cea mare. Pe umărul meu stâng. Cei doi copii, unul lângă altul, pe mine, strânși în brațe.

Doamne, ce frumos era! Am adormit și eu. Un somn superb, într-o liniștită după-amiază de sâmbătă.

Când a venit soața, nu-i venea să creadă.

Ce bine te-ai descurcat. Dorm amândoi! Bravo!

Păi ce credeai că nu mă descurc? Doar sunt Taticool! Am sărit țanțos.

Auzi, dar de ce bebelușul are alte haine? S-a prins ea după câteva minute.

Ei, lasă că îți povestesc eu altă dată. Acum, vino și tu lângă noi, că e bine aici!

Și am stat așa toți patru încă vreo jumătate de oră, ea gândindu-se la ce soț senzațional are, iar eu mulțumindu-i lui Dumnezeu că am supraviețuit și rugându-mă să nu mai plece prea curând de acasă.

Oare părinții singuri cu mai mulți copii cum s-or descurca?

Oare mamele ce rămân acasă o zi întreagă cu mai mulți copii cum or face față?

Oare tații care se dau lei așa ca mine cum or reuși?