Anumite plante „absorb” aurul din sol, în mod natural. Aurul poate fi extras şi din plante, nu numai din zăcăminte. România, de pildă, are un adevărat potenţial de a extrage aur din… porumb şi din lucernă. Cum poate fi pusă în practică această metodă, cu totul avangardistă, scrie pe larg în studiul „Concentrarea nanoparticulelor de aur de către plante”,
coordonat de prof. dr. Rodica Popescu, Facultatea de Geologie şi Geofizică, Universitatea Bucureşti. „Există plante care au capacitatea de a concentra diverse elemente.
Nimeni nu ştie de ce, pur şi simplu aceasta este proprietatea lor. Să dăm un exemplu: planta Violla calaminaria et zinci are capacitatea de a concentra până la 16% oxid de zinc, în mod natural, fără să tratăm solul. Ei bine, există mai multe plante care pot reţine aurul. Dar, dintre cele care se pot adapta condiţiilor noastre de climă, am observat că porumbul şi lucerna au cea mai mare capacitate de concentrare a aurului din sol”, a explicat pentru gandul.info cercetătoarea.
„Reţeta” unei plantaţii cu aur
Paşii sunt simpli: se înfiinţează astfel de plantaţii în zonele cu potenţial aurifer ori acolo unde zăcământul a fost exploatat şi au rămas halde. Se cultivă direct pe halde sau alături de ele, niciodată în zone agricole, în defavoarea perimetrelor pentru hrană. Plantele se tratează cu tiocianaţi şi cu tiosulfaţi de sodiu (Cea mai mare concentraţie de aur s-ar obţine, însă, prin tratare cu cianură. Cum aceasta este toxică pentru om şi animale, este exclusă din start. Avantajul tiosulfaţilor este că se descompun în soluri după câteva zile, iar al tiocianaţilor, că sunt de 470 de ori mai puţin toxici decât cianurile).
La sfârşitul ciclului normal de viaţă al plantei, aceasta se culege, se spală, se usucă, se arde, iar din cenuşa rezultată se extrage aurul, prin tehnici speciale. Aurul rezultat este cu adevărat pur, iar la sfârşit poate fi folosit ca tot aurul obişnuit, având exact aceleaşi aplicaţii.
„Aurul se găseşte în plantă ca nanoparticule.
Acestea sunt particule de dimensiuni foarte mici. Dintr-o plantă se extrage foarte puţin aur, incomparabil faţă de cât se extrage din zăcământ. Dintr-o tonă de zăcământ se extrag cu randament economic doar două grame de aur”, spune prof. Rodica Popescu. Culturi „aurifere” nu se pot înfiinţa oriunde; urmează ca, după doi ani, când se va definitiva studiul, să ştim exact în ce zone din ţară putem planta.
Muştarul indian, ca experiment
Metoda poate să fie aplicată chiar în următorii ani, izolat, acolo unde au fost exploatări şi se doreşte stoarcerea aurului până la ultimul strop sau „curăţarea” zonei. Pe scară largă, însă, probabil că metoda nu va fi aplicată decât într-un viitor îndepărtat, când accesul omenirii la rezervele naturale va deveni din ce în ce mai greoi. Singurul dezavantaj ar putea fi costurile. Studiul nu conţine o evaluare a costurilor, însă cercetătoarea spune că ar fi mult mai scump decât prin metodele miniere clasice.
Aceste costuri însă pot fi suplinite prin valorificarea superioară a aurului şi prin ecologizarea zonei miniere. Legătura plante-zăcăminte este cunoscută încă din Evul Mediu, dar prezenţa aurului în plante a fost dovedită ştiinţific de-abia în 1824. Atunci, geograful francez Malte-Brun a scos acest metal din cenuşa unor plante lemnoase. Mici experimente s-au făcut între 2000 şi 2003, în Noua Zeelandă, Australia şi Africa de Sud. Pe lângă zăcământul aurifer Fazenda Brasileiro (Brazilia), s-a putut scoate aur din plantaţii cu muştar indian (Brassica juncea).
Nimeni nu ştie de ce, pur şi simplu aceasta este proprietatea lor. Să dăm un exemplu: planta Violla calaminaria et zinci are capacitatea de a concentra până la 16% oxid de zinc, în mod natural, fără să tratăm solul. Ei bine, există mai multe plante care pot reţine aurul. Dar, dintre cele care se pot adapta condiţiilor noastre de climă, am observat că porumbul şi lucerna au cea mai mare capacitate de concentrare a aurului din sol”, a explicat pentru gandul.info cercetătoarea.
„Reţeta” unei plantaţii cu aur
Paşii sunt simpli: se înfiinţează astfel de plantaţii în zonele cu potenţial aurifer ori acolo unde zăcământul a fost exploatat şi au rămas halde. Se cultivă direct pe halde sau alături de ele, niciodată în zone agricole, în defavoarea perimetrelor pentru hrană. Plantele se tratează cu tiocianaţi şi cu tiosulfaţi de sodiu (Cea mai mare concentraţie de aur s-ar obţine, însă, prin tratare cu cianură. Cum aceasta este toxică pentru om şi animale, este exclusă din start. Avantajul tiosulfaţilor este că se descompun în soluri după câteva zile, iar al tiocianaţilor, că sunt de 470 de ori mai puţin toxici decât cianurile).
La sfârşitul ciclului normal de viaţă al plantei, aceasta se culege, se spală, se usucă, se arde, iar din cenuşa rezultată se extrage aurul, prin tehnici speciale. Aurul rezultat este cu adevărat pur, iar la sfârşit poate fi folosit ca tot aurul obişnuit, având exact aceleaşi aplicaţii.
„Aurul se găseşte în plantă ca nanoparticule.
Acestea sunt particule de dimensiuni foarte mici. Dintr-o plantă se extrage foarte puţin aur, incomparabil faţă de cât se extrage din zăcământ. Dintr-o tonă de zăcământ se extrag cu randament economic doar două grame de aur”, spune prof. Rodica Popescu. Culturi „aurifere” nu se pot înfiinţa oriunde; urmează ca, după doi ani, când se va definitiva studiul, să ştim exact în ce zone din ţară putem planta.
Muştarul indian, ca experiment
Metoda poate să fie aplicată chiar în următorii ani, izolat, acolo unde au fost exploatări şi se doreşte stoarcerea aurului până la ultimul strop sau „curăţarea” zonei. Pe scară largă, însă, probabil că metoda nu va fi aplicată decât într-un viitor îndepărtat, când accesul omenirii la rezervele naturale va deveni din ce în ce mai greoi. Singurul dezavantaj ar putea fi costurile. Studiul nu conţine o evaluare a costurilor, însă cercetătoarea spune că ar fi mult mai scump decât prin metodele miniere clasice.
Aceste costuri însă pot fi suplinite prin valorificarea superioară a aurului şi prin ecologizarea zonei miniere. Legătura plante-zăcăminte este cunoscută încă din Evul Mediu, dar prezenţa aurului în plante a fost dovedită ştiinţific de-abia în 1824. Atunci, geograful francez Malte-Brun a scos acest metal din cenuşa unor plante lemnoase. Mici experimente s-au făcut între 2000 şi 2003, în Noua Zeelandă, Australia şi Africa de Sud. Pe lângă zăcământul aurifer Fazenda Brasileiro (Brazilia), s-a putut scoate aur din plantaţii cu muştar indian (Brassica juncea).
0 Comentarii