M-am făcut că muncesc ca să-mi justific salariul uriaș de la UE

 

Încă dinainte să trec granița, copil fiind, priveam și asimilam cu mare admirație, fără să mai filtrez ceva, tot ceea ce oferea vestul. Cu prima șansă ivită, am plecat în Germania, la cules de mere. Aveam contract de muncă, tocmai terminasem facultatea, nu aveam nicio obligație în țară.

Am avut parte de o experiență foarte interesantă, iar patronul era un om tare jovial. Acolo am înțeles de ce până și la sate oamenii o duc bine, iar curățenia este desăvârșită chiar și într-o fundătură. Germanii muncesc mult, foarte mult. Atât de mult, încât duminica nu vedeai țipenie de om pe stradă. Oamenii se odihneau sau continuau curățenia începută de sâmbătă.


De multe ori mi-a fost rușine că patronul meu încă muncea în livadă după ce noi ne terminam tura istoviți. Dimineața el era în picioare cu cel puțin o oră înaintea noastră. El avea responsabilități, noi nu. Noi aveam puțin peste 20, el avea puțin peste 60. Trăia singur, dar casa era lună. Avea bani cât să își schimbe la 4 ani mașina decapotabilă, iar la 6 ani limuzina.

Productivitatea era incredibilă. Luptam contracronometru 8 ore pe zi. Cred că n-am pierdut în cele 3 luni de sezon mai mult de 10 minute. Organizarea era perfectă, la fel cum venea și trenul în stația acelui sătuc: la oră, minut, secundă.

În România secundele nu prea contează, iar trenul, de cele mai multe, ori vine la oră. Nu cred că va veni la minut nici peste 50 de ani.

Puteam să rămân în acel sătuc parcă desenat, dar m-am gândit că poate munca fizică n-o fi de mine și că ar fi păcat după 4 ani de facultate să nu lucrez într-un birou.

M-am intors la birou în România, însă după 4 ani abia dacă salariul meu era la jumătate din ce îmi rămânea după o lună în Germania.

Așa se face că am țintit joburile U.E., m-am agățat de EPSO cât am putut, mi-am cumpărat cărți de teste, am trecut de ele și după 2 ani am intrat pe lista scurtă.

Primul an „am aplicat” pentru joburile de asistenți, la care am avut scor maxim, însă birocrația m-a eliminat. Nu aveam experiență în secretariat. Terminasem o facultate, vorbeam două limbi străine, scriam în orb, știam tot pachetul Office, dar nu aveam contracte de muncă anterioare ca asistent manager. Ulterior s-a scos această inutilă obligativitate.

După alt an, am obținut un job pe o poziție mai înaltă. S-au mișcat repede, de obicei durează mai mult. Birocrație stufoasă rău. Te înscrii la examen cu o lună înainte. Dai examenul pe calculator la unul dintre centrele Prometric, apoi după mai bine de o lună afli rezultatul. Înscrierea în lista scurtă mai durează vreo 3-4 luni. După asta, urmează perioada lungă. În funcție de CV și de posturile libere, agențiile U.E. te pot căuta.



Germania - România - Italia

Aveam noroc, un departament de la JRC Ispra – localizat în Italia - s-a hotărât să mă aleagă la interviu, dar peste două luni.

Ca să ajung la acest centru cu peste 3.000 de bugetari U.E. a trebuit să iau avionul până la Milano.

Milano are 3 aeroporturi: Bergamo, Linate, Malpensa. Biletul de avion este decontabil, dar după vreo 2-3 luni.

Prin urmare, pentru interviu trebuia să scot bani de avion. E normal, însă anormal este că preluarea mea de către staff să fie făcută doar de pe unul dintre aeroporturi. Aeroportul pe care nu aterizează zborurile low cost.

Ispra nu are tren, iar singura cursă de microbuz m-ar fi făcut să pierd ora interviului.

Prin urmare, în loc să iau un zobr direct București – Milano, a trebuit să iau unul cu escală la Roma, cu îndrăgita noastră companie de stat, Tarom.

Ajuns în Milano, uit că am cheltuit pe biletul de avion și o noapte de cazare tot salariul, când sunt codus de către șofer într-un Mercedes Clasa E nou nouț.

Birocrația la nivel de artă: aș fi preferat un Logan de pe aeroportul low cost, dar astea sunt regulile U.E. Trebuie să mă obișnuiesc, în fond, mă gândeam în sinea mea, poate sunt eu prea sărac de fac atâtea calcule.

Interviul l-am dat în engleză. Orice angajat e obligat să cunoască două limbi U.E., însă obligatoriu una dintre cele 3: engleză, germană, franceză.

Totul a decurs minunat. Dubios de minunat. Numai zâmbete și nici măcar o întrebare. Cam ciudat, trecuse o oră. Am plecat mirat, mă gândeam că, deși fuseserăm 5 oameni în sală, vorbisem numai eu. Mă gândeam că poate vorbisem prea mult, dar totuși o făcusem pentru că ei mă încurajau zâmbind mereu.

Ulterior am aflat că nu știau engleză aproape deloc. Cu franceza stăteau și mai prost, iar germană, ioc!

Le-a luat tare mult să se decidă, vreo 2 luni. Apoi m-au pus să le mai aduc alte hârtii inutile, cum ar fi lipsa obligațiilor mele militare. Asta a fost tare complicat, pentru că deși sunt încorporabil, dăduse norocul peste mine, odată cu NATO, să scap de armată, dar nu aveam nici un document cum că nu aș avea obligații militare. A fost complicat, a fost birocractic. Nu vă spun cum am rezolvat...

După ce trimit toate documentele, când să zic hop, mă trezesc că mă programează la o vizită medicală la Milano. I-am rugat să mă lase să fac vizita medicală în România, că încă mai avem și noi cabinete și medici, n-au plecat chiar toți.

Mă albisem, mă gândeam că trebuie să scot alți bani de drum și de cazare și că nici măcar nu îi primisem pe primii. Procedura de recuperare era tare birocratică, trebuia să completez anumite formulare și să le trimit către un anumit birou, de care nu mi-a spus nimeni.

Eram cu banii la limită.

Am început să trimit tot felul de adrese prin care să explic situația mea, să înțeleagă toată lumea că este absurd să dau de 5 ori mai mult pe un bilet de avion ca să pot fi preluat cu mașina către Ispra. Le-am spus că își bat joc de banii cetățenilor U.E. și asta a avut efect. M-au preluat de pe aeroportul low cost.

Vizita a fost o batjocoră. În perioada aceea sufeream destul de tare de vertij, aveam amețeli groaznice. Mi-au zis că sunt perfect sănătos spre surprinderea mea, pentru că mă bălăngănisem binișor la genuflexiuni și abdomene.

După alte două luni îmi trimit contractul de muncă.

Eram în al nouălea cer de bucurie. În sfârșit, plecam onorabil din România. Uitasem de banii cheltuiți, căutam cum să mă împrumut de alții pentru drumul final, mă mutam practic cu toată casa pentru următorii 3 ani.

Ajuns acolo, după un an de încercări, am fost izbit oră de oră de o birocrație de care habar nu avusesem până atunci. M-au pus să semnez că apartamentul e în bune condiții cu inventarul din el, fără ca eu să îl văd, fiind la birou. După ce l-am semnat, am constatat că plita nu funcționa. A trebuit să fac plângere după un anumit formular. A trebuit să o adresez unui anumit birou. Au fost amabili, mi-au răspuns, au spus că o vor face a doua zi. M-au pus să o semnez ca și pe prima, de la birou, fără să fiu la apartament, să verific... Nu mergea nici a doua oară.

Între timp, obișnuit cu sistemul privat din România, tot încercam să mă justific că fac și eu ceva, ca să-mi merit salariul.

Răspundeam la telefoanele care sunau fără ca nimeni să le poată ridica, pentru că birourile nesfârșite erau goale. Toată lumea era prin cafeterii și la fumat. O făceau complet acoperiți de programul „flexi time”, care obligă un angajat să fie în birou doar între 10-12 și 14-16. Nici atunci nu era toată lumea în birouri, pentru că erau în delegații, aveau concedii sau sărbători naționale.

Dintre toate telefoanele, îmi amintesc și acum unul foarte insistent, de la Bruxelles, care ne ruga să transmitem care va fi subiectul șefului nostru la conferința X. Probabil că acea persoană avea de făcut un raport scris.

Șeful nostru avea un birou cu două uși. Niciodată nu știai când e sau când nu e în birou.







Fusese o săptămână anostă. Mă gândeam că financiar recuperasem toate cheltuielile, dar profesional și etic, nu îmi adusesem contribuția cu nimic la creșterea îndăzneței construcții politice, Uniunea Europeană. Foarte grăbită, o văd pe colega mea ieșind plângând din biroul șefului.







I-am transmis solicitarea. Am insistat și a doua zi, aș fi făcut-o și în a treia, dacă ar fi fost măcar un minut în birou.

Între timp, colega care se ocupa de integrarea mea, căuta asiduu tot felul de zboruri între agențiile U.E., pentru a-l ține cât mai mult în aer pe șeful nostru, pentru a-și lua bani buni din misii.

Bruxelles-ul tot suna, iar eu intram în pământ de rușine. Voiau două vorbe. Nu-i puteam spune nici măcar una. Am luat decizia de a mă ocupa personal, am luat legătura cu șeful și i-am spus că vreau două cuvinte, atâtea cât poate conține cel mai evaziv subiect de conferință. Mă luptam cu morile de vânt...

Vineri răspund la telefon și transmit Bruxelles-ului că pe lângă faptul că nu a dorit să îmi comunice nimic marele șef, eu oricum fac eforturi foarte mari să înțeleg limba italiană, iar în engleză sau franceză, n-am nici o șansă. Mi-au spus că știu situația.

Mă gândeam că toate principiile despre care citisem - egalitatea de șanse, nediscriminare - erau doar vorbe goale. Toți vorbeau italiana în acel centru. Am văzut și finlandezi, și maghiari și britanici care vorbeau italiana. N-aveau de ales, italienii au făcut cumva și au ajuns acolo, în țara lor ce-i drept, dar plătiți de U.E., driblând regulile de învățare a uneia dintre cele 3 limbi.

Fusese o săptămână anostă. Mă gândeam că financiar recuperasem toate cheltuielile, dar profesional și etic, nu îmi adusesem contribuția cu nimic la creșterea îndăzneței construcții politice, Uniunea Europeană.

Foarte grăbită, o văd pe colega mea ieșind plângând din biroul șefului. Autobuzul de Milano pleca în 3 minute, iar până la poartă era ceva de mers.

Era singura persoană care vorbise cu mine în acea săptămână, care îmi spusese pe alocuri cum merg lucrurile. Mă durea să o văd așa. De dimineață ne servise cu bomboane. Făcea un an de când obținuse mutarea la biroul acesta, aproape de familia ei din Milano.

Plângea pentru că șeful îi reproșase că pleacă fără să mai apuce să îi facă rezervarea la cursul de karate. A jignit-o spunându-i că, după un an, tot nu i-a învățat programul.

Ea îmi spunese că îi știa bine programul, doar că toată ziua l-a căutat, iar când a apărut, a fost prea târziu, ar fi pierdut autobuzul de Milano.

Am luat decizia să demisionez. În doar câteva zile, nu văzusem nimic demn de imaginea pe care mi-o făcusem de acasă. Imaginea din copilărie. Deziluzia era enormă.

Aș fi vrut să plec în momentul ăla, dar n-am putut, eram obligat să semnez alte hârtii birocratice. Aveam nevoie de semnătura a 3 șefi din 3 departamente. Pe doi dintre ei, încă nu îi văzusem...

M-am întors în România. Au trecut 4 ani de atunci și sunt încă departe de salariul pe care îl aveam acolo. Dar măcar sunt eu, într-o lume reală.

Îmi place și acum U.E., cred că e singura șansă atât pentru noi, cât și pentru ei.

Dar eu nu o mai văd așa cum o vedeam...