Există o teorie controversată, a dr. Lucian Cueşdean, conform căreia limba punjabi din India are 2.000 de cuvinte româneşti, multe altele semănând foarte mult cu ale noastre. Şi asta pentru că punjabii ar fi, susţine dr. Lucian Cueşdean, urmaşii unui trib getic, ca şi noi, deşi distanţa dintre români şi punjabi este de aproape de kilometri.
Deşi la şcoală am fost învăţaţi că geto-dacii, ca ramură a tracilor, trăiau pe actualul teritoriu al României şi vorbeau limba dacă. Imperiul Roman a cucerit ulterior Dacia, iar daco-geţii ar fi renunţat în mare parte la limba lor pentru a învăţa limba cuceritorilor, limba latină. Din combinaţia limbii latine cu limba dacă ar fi apărut, în timp, limba română.
Însă, conform dr. Lucian Cueşdean, care a studiat circa 20 de ani, această teorie este una falsă. El spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia, aproape de China şi de India.
În lucrarea „Evagrius Scholasticus”, scrisă în secolul al VI-lea şi tradusă de către E. Walford în 1846, putem citi următoarele: „Actuala populaţie jad din nordul Indiei este descendenta masageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jaţi”.
După 20 de ani de studiu, dr. Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică. Dar, dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă „latină” înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina.
Concluzia e că, într-un trecut imemorial, exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care, printr-o serie de modificări, a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina.
Iată câteva exemple de cuvinte în limba panjabi şi cum se traduce în limba română: „Soare” = „Suraja”; „stea” = „sitara”; „nas” = „naka”; „mazăre” = „matara”.
Româna este de sorginte autohtonă spune Cueșdean. Românii şi-au construit singuri cuvintele într-un mod particular, specific.
Graiul românesc cuprinde cea mai veche latină şi cea mai veche slavonă, înainte de a exista Roma şi migraţiile slavilor.
Limba românilor este ancestrală şi începe cu sunetele din natură, ce alcătuiesc un fond de peste 350 de onomatopee şi de peste 350 de cuvinte primare cu compunere onomatopeică, din care derivă alte peste 1.500, înţelese numai de către ei, precum, târr, poc, hurduc, a târâi, a pocni, a hurduca.
Româna Onomatopeică, precede epoca neolitică şi stă la originea sistemului european de comunicare sonoră, axat pe limbajul morfemelor româneşti.
Bazinul Dunării de Jos este locul primului neolitic european, care nu poate fi conceput fără o limbă conţinând toţi termenii definind cuceririle experienţei umane ale epocii.
Aceştia persistă până în zilele noastre, cu ajustări eufonice în simfonia limbilor moderne, precum: GREBLA apucă (GREB, în engleză), ZGÂMBOI (BOI, în engleză), GARDUL apără, păstrează (GARDĂ, GUARD, GARDE, în franceză), GURA mânâncă (ÎN-GUR-GÎT-EAZĂ, ingurgitează, este GURMANDĂ, REGURGITEAZĂ, în franceză), BĂIAT (BET, în punjabi), SEACĂ (SOCA, în punjabi), JUNE (JUAN, în punjabi), PANDUR (PANDERU, în punjabi), NUNTĂ (NEUNDA, în punjabi), etc.
Aici este sediul primului popor de agricultori din Europa, care nu a abandonat niciodată România, păstrând, de aproximativ 10.000 de ani, „o limbă unitară”, pe un teritoriu vast, ramificată din Pirinei până în Punjabi, prin cei care au emigrat, încă din preistorie, pe căile urmate de această civilizaţie, ce se ştie că în Europa a plecat iniţial de la est spre vest şi nu invers, iar în Siberia şi India dinspre Europa spre Asia, nu invers.
Teoria nu este originală, ci de o sută de ani de la N. Densușianu și Nicolae Miulescu.
Sursa: NapocaNews
0 Comentarii