INTERVIU EXCLUSIV „Nadia, ești mega-campioană olimpică, NU-mi mai spăla vasele!” » Cristian Sima, povești colosale într-un interviu fără menajamente: „95% din Wall Street e pe cocaină, de la CEO la ultimul broker”

Omul de afaceri Cristian Sima, cu un trecut tumultuos la nivel înalt în businessul românesc, a acceptat un dialog cu Gazeta Sporturilor, în care a depănat amintiri spectaculoase din viața și cariera sa. Se descrie cu mândrie „imprevizibil și incontrolabil”.

 Are 63 de ani, e un tip subțirel și expansiv, cu un trecut demn de romanele de capă și spadă, care „sudează” țigările și debordează de energie. Charisma sa este egalată doar de declarațiile controversate, poveștile spumoase și aventurile pe care le povestește.

Olimpic internațional la matematică, victimă la Mineriada din 1990, apoi profesor în Italia și transformat acolo în broker de Wall Street, Sima s-a întors în România în 1997 și a rămas până în 2012, când a fugit de frica unor investitori în firma sa de brokeraj WBS Holdings, unde "aveam rulaj si 1 miliard de euro pe luna". A fost președinte al Bursei din Sibiu, înainte să fugă în Elveția sau Islanda și să scrie două cărți-„spovedanie” despre cum a văzut el lucrurile.

Acum, întors în țară, și-a deschis un canal de YouTube, Feed your Greed, în care comentează cele mai importante mișcări de pe bursele internaționale și care numără peste 70.000 de subscriberi. Într-un interviu de o oră și jumătate cu Gazeta Sporturilor, discuția a atins subiecte explozive, din sport, pariuri, matematică, politică, bursă sau economie, cu personaje variate. Iată ce a ieșit:
„Unele facultăți au cerut 100 de bilete la România - Italia. Eu am adus 800.000 lei: «Doamnă, mie îmi dați 16.000!»”

- Domnule Sima, povestiți într-o carte că v-ați început cariera vânzând bilete la celebrul România - Italia, în 1983.
- Da, e cam așa. Eram în 1983, student la Facultatea de Matematică și președintele Comisiei de Sport și Turism din cadrul facultății. Să nu credeți că organizam vreo competiție sportivă, mai ales că la Matematică nu era nici măcar o sală de sport. Eu, de exemplu, jucam baschet în Divizia B la Universitatea București, dar mă antrenam la Academia Militară. Eram președintele Comisiei fiindcă aveam gura mai mare și mă certam cu profesorii și alții, mai ales că eram student eminent, de 10.


- Și ce câștigați?
- Așa obțineam celebrele bilete pentru taberele la Costinești. Înțelegeți? Când veneau biletele la Costinești, evident că eu și cu prietenii mei ne alegeam primii în ce săptămână și lună vrem să mergem. Deci eram un fel de vânzător de bilete la mare și la munte. Aveam 22 de ani pe atunci și m-au chemat la rectoratul Universității București și mi-au zis: „Dom'le, trebuie să strângeți bani de la studenții care vor să cumpere bilete, fiindcă vor Tovarășul și Tovarășa să fiți pe stadion la România - Italia!”. Știți bine, Italia era campioană mondială în ‘82 și a venit la București cu cea mai bună echipă disponibilă, cu Causio, Zoff, Bettega, Paolo Rossi, Antognoni, în sfârșit. Se juca în preliminariile Euro 1984, tot cu Mircea Lucescu antrenor, iar în grupă eram cu Cipru, Suedia, Cehoslovacia și Italia. Ne-am dus la primul meci cu Italia la Florența, unde am jucat în 10 oameni, cu Țicleanu eliminat, și am făcut 0-0. La București, aveam să câștigăm 1-0, celebrul gol al lui Boloni. Nu știam eu că o să câștigăm, că nu fusesem la multe meciuri pe stadion, dar m-am pus pe strâns banii pentru bilete. M-am dus și am strâns de la toți colegii. «Băi, câte bilete vrei?» Unul a vrut 10, altul 20, așa că ușor-ușor am adunat banii și am văzut că s-a strâns o sumă imensă de bani. Aveam 800.000 de lei!

- Uriaș!
- Ca să vă dați seama, un salariu de profesor la facultate era 2.600 de lei! Dar noi nu prea realizam câți bani aveam de fapt. Ne-am dus la Universitate să predăm suma, să o pună ăia în seif și să ne dea biletele de meci. Toate facultățile au venit și au spus că vor câte 100 de bilete, 50 de bilete. Noi am venit și am cerut 16.000 … Ăia au înlemnit: «Cum adică 16.000?». «Păi, ne-ați zis să strângem lume, eu am strâns, ăștia-s banii». «Păi, nu putem să-ți dăm atâtea». «Bine, dați-mi câte aveți». Și mi-au dat, erau niște bilete, țin minte și acum, erau înseriate 0001, 0002, la peluză. Nu erau prea multe. Ce mă fac? Cunoșteam o evreică, taică-su era șef pe la Consiliul Național de Educație Fizică și Sport, am plimbat-o, am dus-o la înghețată și am vrăjit-o: „Te rog, că mă linșează lumea, fă-mi și mie rost de mai multe bilete!”. Și s-a dus săraca fată și a făcut rost de vreo 2.000 de bilete.

- Practic, peste media de spectatori la unele meciuri din Liga 1.
- Eh, colegii mei, cei din gașca mea, au zis: „Bă, tu ești fraier, tu știi cu cât se dă un bilet dintr-ăsta la Patria? 200 de lei! Hai să vindem și noi câteva bilete dintr-astea”. Am spus „Bine, dar fiecare care a plătit pentru bilete trebuie să obțină măcar un bilet!”. Nu făcusem un business în viața mea, doar eram tocilar la Matematică, ce naiba! Ne-am dus în față la Patria, pe zona lui Giovanni pe-acolo (n.r. râde), și niște țigani ne-au auzit că avem bilete. Când le-am arătat ditamai cotorul, s-au blocat. Acum, nouă ne era frică că ne iau și biletele, și banii și dracu’ știe ce pățim. Eu îmi luasem gărzi de corp, cică, pe unii d-ăștia de la Matematică, cu ochelari. Și au venit doi țigani și mi-au adus o căruță de bani. Biletul valora 50 de lei, noi l-am dat cu 150!

- Și ce ați făcut cu banii?
- Câștigul nu l-am luat numai eu, eram toți pentru unul, unul pentru toți, împreună. Am cumpărat o stație Akai, un pick-up și două boxe RFT, cu care după aia să facem chefuri prin casele oamenilor. Acum, lucrul cel mai tare a fost că trebuia să dăm banii înapoi ălora cărora ceruseră mai multe bilete. Și am fost cu Radu Toma și cu Cristi Cențiu, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi!, ambii ajunși la Stanford, unul medic, altul profesor de matematică, să bem bere. Dar nu știu câtă bere am băut, fiindcă Cristi Cențiu a uitat caietul cu numele oamenilor cărora le datoram bilete-retur. Zic: „Bă, și cum le dăm banii? Că nu știm cât”. Tot el a venit cu ideea: „Tu stai la o masă, le dai la fiecare câte un bilet, apoi îi întrebi: câte bilete în plus ai comandat? Și el o să-ți spună câte, iar eu am un caiet, mă prefac că mă uit în el și aprobăm”. Și-am mers la risc. Am ieșit perfect. Că știam cât câștigaserăm pe bișnița cu biletele, n-a trebuit să mai punem nimic. Toți au spus corect!

- Ați mai încercat manevra?
- După ce i-am bătut pe italieni, a venit Cehoslovacia la București. Și n-am vrut să o mai fac, n-am mai făcut nimic. În altă ordine de idei, eu am văzut niște meciuri epocale pe stadion, dar foarte puține. Când eram la Olimpiada Internațională de Matematică, ne-au dat premiu să mergem la România-Iugoslavia, 4-6. Trebuia să facem egal și ne calificam la Mondiale cu sârbii și cu spaniolii, dar Țețe Moraru a reușit să ia 6, a fost spectacol. Țin minte cu precizie: 1-0 pentru noi, a dat Vigu, 2-1 pentru sârbi, la pauză 3-2 pentru noi, 4-3 pentru sârbi, am egalat când mai erau 10 minute, 4-4 cu Dudu Georgescu și în ultimele 2 minute ne-au bătut cu 6-4.

- Păreți să aveți o memorie spectaculoasă.
- Am o metodă, se numește memorie mnemotehnică, în care asociezi evenimente. De exemplu, în meciurile de care vorbeam, nu țin minte doar că a dat Boloni gol, ci corelez și cu faptul că a comentat Țopescu. Dacă am un număr de telefon: 7528. Ca să ții minte 75 trebuie să găsești o dată istorică cu 1975, cu 1928, poți să ții minte, de exemplu, unde a fost Olimpiada din 1928, parcă în Amsterdam. Și așa mai departe.






Din comunism la Turul Franței, prin reciproca teoremei lui Lagrange

- Bun, după '83, înțeleg că ați ajuns tocmai pe Champs-Élysées și ați văzut victoria lui Bernard Hinault în Turul Franței.
- În perioada comunistă, am ieșit de două ori din România. În 1979, am fost la Londra, la Olimpiada Internațională de Matematică, și trebuie să înțelegeți șocul Occidentului pentru noi. Fiecare aveam 17-18 ani și ne-am dus în Piccadilly Circus și Leicester Square și ne-am uitat pe panou ăla, care poate fi văzut și azi, cu Sony, cu TDK etc. Am stat juma de oră și ne-am uitat la neoane. În București era beznă totală! Atunci, în 1979, a fost spectacol la Olimpiadă, a fost ultima dată când echipa României de matematică a luat medalie de aur! S-ar fi luat și în 1980, dar tovarășa Elena Ceaușescu a interzis, a spus: „Americanii nu vin la Olimpiada de la Moscova. Boicotăm și noi toate Olimpiadele. Ce Olimpiade avem? Matematică, fizică, chimie”.

- Și-n '85?
- Atunci am terminat facultatea. Din '81, de când intrasem, și până la final, primeam o invitație de la Universitatea din Perugia să o vizitez. Îmi văzuseră un articol în care am demonstrat reciproca Teoremei lui Lagrange și mă tot invitau la o școală de vară. În fiecare an am depus actele pentru pașaport, răspunsul a fost negativ. A venit pozitiv în '85. M-am dus la mama: „Ce fac?”. „Ia Lada lui tata”, dar nu mi-a dat-o. Am luat Lada unchiului. Dar habar nu aveam de câți bani ai nevoie să supraviețuiești, cât e benzina. Universitatea mi-a dat niște bani ca să-mi iau bilet de avion, dar mi i-a confiscat tot statul român. Mi-au spus: „Dacă ne donați banii lăsați la Banca de Comerț Exterior, vă lăsăm să plecați”. Era foarte greu să mă descurc, dar am spus: „Bine, vreau și așa!”. Am plecat cu 50 de dolari ascunși în mașină.

- Și cum ați trăit?
- Șansa mea a fost că bunica mea avea un prieten emigrant, la Paris, care a spus că îmi dă 2.000 de franci dacă ajung până acolo. Dar să știți că 2.000 de franci nu însemnau mare lucru, era salariul unui muncitor pe două săptămâni, echivalentul la vreo 500 de euro azi. Pe scurt, am ajuns eu cu Lada de nebun, fără să am GPS, fără nimic. Trebuie să înțelegeți că am citit atât de mult literatura franceză și despre Paris încât multe străzi mi le imaginam. M-am simțit ca într-un loc unde mai fusesem. Am citit tot Larousse-ul, înainte să plec, că altă sursă de informație nu aveam. Apoi, pe autostrada din Franța, opream în benzinării și memoram hărți și ghiduri Michelin, că erau enorm de scumpe.

- Alte fonduri?
- Am plecat cu niște cârnați în grăsime, s-au stricat până la Viena. Pe traseu, aveam tehnica de a mă duce pe la muzee și le povesteam oamenilor ce găsesc înauntru. Dar muzeul eu nu-l văzusem în viața mea! Având o cultură deosebită, lumea zicea: „Dar nu vrei să fii ghidul nostru? Te plătim!”. Am făcut asta și la Viena, și la Salzburg. Toți au fost supergeneroși. Când am reușit să ajung la Perugia, ăia au aflat că mi-a confiscat statul banii, așa că mi-au dat dublu.

- Deci era o simpatie pentru români, pentru spațiul estic?
- Eu le povesteam despre Ceaușescu, despre comunism ... Cea mai mare simpatie am avut-o în '90. Eu am plecat din România a doua zi după alegerea lui Iliescu, în Duminica Orbului (n.r. 20 mai, când Ion Iliescu a fost ales președinte cu 85% din voturi). Am ajuns la Florența, iar Universitatea a zis: „Vreți o donație de cărți?”. Așa am trimis două camioane cu cărți de la Institutul Politehnic, de specialitate, scumpe, în România. Iar ai noștri nici pe șoferii camioanelor nu i-au culcat undeva, i-a luat tata, Dumnezeu să-i ierte!, acasă la el.

- Și când s-a schimbat perspectiva?
- Momentul Mineriadei (n.r. 13-15 iunie 1990) a schimbat totul. Brusc, am fost șterși de pe listă, nu mai vorbea nimeni cu românii. „A, voi, ăia care vă omorâți între voi pe stradă, sălbatici”. După ce toate televiziunile au transmis scenele alea, s-a schimbat perspectiva total. Eu îmi găsisem de muncă în Italia, dar când mi-au spus că încep în octombrie, și până atunci trebuia să achit prețul la casă, masă etc., am plecat înapoi. Și m-am întors în România, pe 14 iunie 1990. Asta e urma mea de la Mineriadă (n.r. arată o umflătură cicatrizată, în partea din față a capului - VIDEO mai jos). Am ajuns la Spitalul Nr. 9 și am avut noroc că profesorul Vlad Voiculescu de la neurologie era tatăl celui mai mare matematician român din toate timpurile, Dan Virgil Voiculescu, cu care mi-am dat lucrarea de diplomă. Și m-a recunoscut, când au adus victimele de la Mineriadă! L-a chemat pe tata!

- Dar stați puțin, cum s-a întâmplat totul și unde?
- La Universitatea București. M-am dus acolo să iau niște cărți, fiindcă voiam să dau un examen cu studenții. Se întâmpla pe 14, când ăia au intrat în facultate. Nu pot să vă spun nimic altceva. Nu știu cine m-a lovit, când m-a lovit, cum m-a lovit. Mi-am pierdut cunoștința total și m-am trezit la Spitalul Nr. 9, partea care e la „Bagdasar-Arseni” din ziua de astăzi. Când am ieșit, am părăsit complet România. Mi-am spus: și dacă spăl vase în Italia, aici nu mai stau! Și am cântat la pian pentru 50.000 de lire, o pizza și o bere la Perugia. Am vândut produse de șters geamurile în Florența, că trebuia să supraviețuiesc.