Maricica Puică își strigă disperarea. „Am făcut trei avorturi pentru performanță. Am pierdut trei băieței. Stau singură la Câmpulung Muscel, cu pisicile și câinii mei”

Campioană olimpică la Los Angeles 1984 și multiplă medaliată mondială și europeană, Maricica Puică, 74 ani, e o nouă voce de forță care solicită reconsiderarea atitudinii Guvernului în privința rentelor viagere ale sportivilor, blocate la nivelul din 2017. Fosta atletă de top face pentru GSP.ro o serie de mărturii absolut copleșitoare despre sacrificiile neînchipuite din perioada sa de glorie

Reapărut în atenția publică printr-o intervenție frontală a fostei campioane olimpice Doina Melinte, subiectul rentelor viagere ale sportivilor blocate la nivelul din 2017 a provocat-o pe o altă atletă faimoasă a României, Maricica Puică, să ia atitudine față de decizia guvernamentală înghețată de aproape șapte ani.

Aur (3000 m) și bronz (1500 m) la Olimpiada de la Los Angeles 1984, acestea sunt cele mai prețioase medalii din palmaresul fondistei blonde, care rupea pistele cu fuleul și ritmul său impresionante. Renta ei, având la bază 6 medalii olimpice, mondiale și europene, este în prezent 6.737 lei, în condițiile în care valorile plăților se întind între 3.493 lei și 16.635 lei.

Urmează un dialog apăsător, purtat când cu blândețe, când cu furie, când cu vocea sugrumată de amintirile dureroase!

Maricica Puică: „M-am operat acum șase luni, îmi rupsesem rotula la genunchi”

- Doamna Puică, spuneți-ne, în primul rând, cum mai stați cu sănătatea la 74 de ani?

- Mulțumesc bine! Nu vreau să mă plâng. Acum sunt puțin răvășită că m-a tras aerul condiționat și m-a dat puțin peste cap. Am avut un necaz mai mare în urmă cu vreo doi ani, când mi-am spart rotula de la genunchiul stâng, la Iași. Eram în curte la sora mea, n-am fost atentă la o treaptă și am pățit accidentul ăsta. Și eu, fraieră!, n-am dat atenție mare o perioadă, am zis că se lipește osul singur, am stat mai mult pe infiltrații, dar n-a funcționat.

- Și-ați ajuns la cuțit?
- M-am operat în urmă cu vreo șase luni. Era inevitabil! Mi-au scos bucățile alea de os, iar acum sunt vindecată deja în proporție de 70 la sută. Dacă așa a vrut Dumnezeu să mă pună la încercare, ce să fac?! E bine însă că am în regulă piciorul drept, să pot conduce mașina, că e automată. Și mi-e suficient!
„Pensia mea normală e de 2.300 de lei”

- Ce părere aveți de povestea asta cu rentele viagere blocate din 2017, subiect pe care Doina Melinte a și introdus, fără rezultat, un memoriu la Guvern și la ANS?

- Domne’, multă lume m-a sfătuit să-mi țin gura, să nu mai comentez nimic, că poate ne taie și renta aia, așa cum e. Dar de ce să tac? Din sistemul normal de pensii, încasam până recent 2.150 de lei. A crescut la 2.500, iar cu impozit ajung acum pe la 2.300. Realmente muream de foame cu banii ăștia dacă n-ar exista renta viageră. Eu nu înțeleg de ce o țin blocată de atâta vreme.

- Rațiuni economice!

- Daaa! Rațiuni economice! Mă uitam și pe indemnizațiile de merit, pe care le încasează pe o altă grilă sute de persoane, nu numai din sport. Eu știu foarte bine ce e acolo, că soțul meu, regretatul antrenor Ion Puică, a fost și el pe listă până s-a prăpădit. Indemnizațiile sunt și ele blocate acum, e adevărat!, dar cum or fi crescut în timp, că eu, campioană olimpică, medaliată la Mondiale și la Europene, am ajuns să fiu sub unii care lucrau pe la birouri și mutau trei hârtii din stânga în dreapta. Ce Dumnezeu! Am făcut sport timp de 24 de ani și-i cam știm pe toți care se învârteau în sistem. Unii nici n-au ce căuta acolo!
„La ăia cu pensii speciale de 75.000 de lei de ce nu le mai blochează?”

- Ne întoarcem la rente?

- Da. Și vreau să spun următorul lucru. Nu m-a obligat nimeni să merg la atletism. Am făcut-o din plăcere, de bună voie. Am acceptat o serie de sacrificii, între care marele regret e că n-am avut un copil și asta din cauza unor ”prieteni”, pentru că, dacă mă opream din competiții, nu mai reușeam să răzbesc așa cum trebuie. Era extrem de greu să reziști. Iar azi, când văd comentarii că de ce se face așa mare zarvă cu rentele viagere blocate, mă cuprinde o mare dezamăgire.

- De ce? Poate sunt oameni care consideră că, oricum, cota unor rente e exagerată, nu?
- Dar ce să mai spunem de ăia cu pensiile speciale de 75.000 de lei pe lună? Doamne ferește! La ăia de ce nu le mai blochează nimeni? Chiar mă macină subiectul ăsta, fiindcă lumea trece realmente foarte ușor peste sacrificiile de viață pe care le-am făcut ani de zile pentru a aduce glorie României, până la urmă. N-am avut o zi de naștere, o onomastică, o sărbătoare, doar muncă și iar muncă. Sincer vă spun: mă cuprinde câteodată plânsul când îmi răscolesc toate amintirile astea dureroase și mulțimea de sacrificii, începând, cum spuneam, cu imposibilitatea de a avea un copil.

„Au fost presiuni mari în jurul meu să fac avort de trei ori”

- Îmi închipui că e un subiect extrem de sensibil, dar îndrăznesc să vă întreb dacă s-au întâmplat evenimente aparte care v-au împiedicat să aveți copii în perioada de performanță? Făceați referire mai devreme la niște ”prieteni”!
- Vreți să fiu acum foarte sinceră? Am avut trei băieți! De trei ori am fost însărcinată. Și i-am dat afară de fiecare dată! Am pierdut trei băieței! A trebuit să fac avort. Mă scuzați, dar mi-e foarte greu să vorbesc despre asta!

- Îmi pare rău, doamna Puică!

- Mă scuzați...dar nu mă pot abține...mă scuzați...atâta era lupta între noi, sportivi, antrenori, încât nu te puteai opri ca să faci copii. Nu mai puteai continua apoi. Nu mai aveai condiții. Nu te mai băga nimeni în seamă.

- Dar au existat oameni care v-au forțat să recurgeți la aceste gesturi?
- Nu mi-a zis nimeni direct asta, dar au fost în jurul meu presiuni mari să fac avort. Era complicat să te oprești un an și ceva, după care să revii în circuit. Vremurile erau așa: te opreai, pierdeai căruța! Asta era!

- Și cam în ce perioadă a vieții s-au întâmplat aceste lucruri?
- De pe la 20 de ani, după ce m-am căsătorit cu Ion Puică, și până la 30 de ani și-un pic. În intervalul ăsta. A fost destul. Acum e prea târziu să mă mai gândesc la asta. Dar poate înțelegeți acum ce fel de sacrificii am făcut pentru ca azi să fim îndemnați pe la colțuri să tăcem, să nu scoatem o vorbă despre rentele viagere. Să ne fie frică să vorbim? Eu nu vreau să tac! Mă doare acest subiect, dar, după ce ies din amorțeală, revin la optimismul meu de viață.

„Stau singură la Câmpulung Muscel, cu pisicile și câinii mei”

- Cu ce vă umpleți timpul zilnic?
- Stau la Câmpulung Muscel, unde locuiam cu Puică. Sunt singură, doar eu alături de pisicile și câinii mei. Am vreo 14 animăluțe. Toată lumea însă aici e foarte deschisă și prietenoasă, ne ajutăm reciproc. Și ne ajutăm că așa ne spune calitatea umană, nu că sunt eu Maricica Puică! Nici nu mai contează asta! Oricum, nu stau locului deloc. Umblu, merg pe la concursuri, pe la reuniuni. Uite, zilele următoare avem o întâlnire la Predeal cu foști atleți. Ne revedem acolo să mai depănăm amintiri.

- De atletismul românesc îmi e și frică să vă mai întreb, că e un dezastru! Sunteți de acord?
- Un dezastru! Nu se poate să distrugi atâtea stadioane și să faci altele în loc, dar să renunți la pistele de atletism. E o rușine națională! Măi, oameni buni, nu mai au copiii unde să facă un sport ca lumea, mai ales că atletismul e baza tuturor sporturilor! Nici în școală nu se mai face. Vin toți cu scutiri ca să fugă la telefon și la laptop. E mare păcat ce se întâmplă!