Alexandra Teslovan (18 ani), pilot de raliuri, slalom paralel, viteză în coastă, time attack și super slalom își spune povestea în această săptămână la emisiunea „La feminin”. A debutat în motorsport la 13 ani, în 2019, iar pasiunea a început cu nenumăratele ore petrecute alături de tatăl său, Adrian Teslovan, cel care a transformat motorsportul în al doilea job obținând în ultimul deceniu o mulțime de titluri naționale de campion sau vicecampion.
A început să conducă la Academia „Titi Aur” la 12 ani, iar în 2021 a participat în Campionatul Național de time attack și super slalom. În 2023 a debutat în Campionatul Național de Raliuri și la finalul sezonului a câștigat Trofeul Rally Start. - Astăzi, „La feminin" o avem invitată pe Alexandra Teslovan. Are 18 ani și este pilot de raliuri, fiind populară în motorsport. Bine ai venit!
- Mulțumesc de invitație. - Ai venit cu mașina, nu? Da, am venit cu mașina. Am venit direct de la școală. - Mai mergi cu mijloacele de transport în comun acum, de când ai permis?
- Sinceră să fiu, nici n-am mai avut când neapărat, dar sunt unele momente, sunt sigură că în următorii ani o să mai merg cu transportul în comun.
Alexandra Teslovan: „Sunt pilot de raliuri, dar primele zile prin București au fost grele. Traficul este ca o junglă”
- Tu ești pilot de raliuri. Cum te descurci cu traficul din București?
- Primele zile au fost grele, n-am de ce să mint. După intri foarte rapid în ritm - și consider că dacă înveți să conduci în București, poți să conduci oriunde -, traficul din București este ca o junglă și trebuie să fii atent mai mereu. Și da, adică, surprinzător, chiar mă descurc foarte bine, adică nu mai mi-e teamă neapărat de tot ce se întâmplă în jur. Mi-am și dezvoltat simțurile, sesizez mult mai bine ceea ce se întâmplă în jurul meu și pot să anticipez.
- Ești fiica pilotului de raliuri Adrian Teslovan. Cum de te-a atras pe tine motorsportul? Îl urmăreai pe tatăl tău sau cum a fost?
- Sinceră să fiu, nu mi-aduc aminte neapărat cum a devenit această pasiune mult decât o pasiune. E o meserie până la urma urmei! Da, am văzut la tatăl meu. El mă ducea la curse încă de când eram bebeluș, nu mi-aduc aminte neapărat când am intrat eu în lumea motorsportului, pentru că am fost mereu prezentă. Niciodată nu m-a obligat el, nu mi-a spus niciodată: "Haide, nu vrei să încerci?". M-am dus eu, din inițiativa mea, pentru că am crezut și am vrut să încerc. În acel moment nu eram neapărat sigură de ceea ce se întâmplă, ce efort trebuie să depui ca să faci acest sport sau în ce constă acest sport. Dar, până la urmă, am ales această cale.
- Când te-ai urcat prima dată la volanul unei mașini?
- Cred că la 11 ani. Până la 12 am condus pe circuit, pe drum închis. Am încercat să fac cât mai multe exerciții, să învăț mașina, să învăț în ce constă a conduce o mașină. Nu neapărat de curse, ci și o mașină normală. Eu am început mai întâi pe o mașină normală, de stradă, fără să fie pregătită de curse.
- Dar primele indicații în domeniul ăsta bănuiesc că ți le-a dat tatăl tău, nu?
- Da, normal! El m-a îndrumat, dar după primele lecții am decis că el vrea doar să fie în spate. Nu zic că nu e neapărat bine să lucrezi tată-fiică, dar consider că e mai bine să pasezi cumva chestia asta cu învățatul de profesor altcuiva ca să separi lucrurile. El să se concentreze mai mult pe mine și pe imaginea mea în alte domenii. Mai ales că suntem și destul de apropiați, adică ne permitem să țipăm unul la altul și nu e neapărat cel mai sănătos lucru, așa că a ales să mă "dea" cuiva.
- Ce ți-a plăcut cel mai tare la mașini sau la acest sport?
- Nu pot spune că-mi place ceva anume, un anumit lucru sau am un anumit sentiment. Faptul că sunt în mașină, cum mă simt, că mă simt eu, asta mi se pare superinteresant ca în orice alt sport. Atunci când te simți atât de bine cu tine și atât de bine începi să ai o legătură și cu oamenii cu care muncești în domeniu, și o legătură cu sportul. E un sentiment foarte plăcut, nu pot să-l descriu. Cred că niciun sportiv nu poate, de fapt, să descrie sentimentul pe care îl are, dar simt o legătură cu acest sport și vreau neapărat să profesez în acest domeniu.
- Dar când erai mică te jucai cu mașinuțele?
- Îmi aduc aminte că m-am jucat și cu păpuși, adică nu am avut neapărat o preferință anume, dar mă jucam și cu mașinile, presupun.
- Adică n-ai fost băiețoasă?
- Am fost, am fost, dar am încercat să... Eu oricum mă integrez cam în orice mediu de mică, mă integrez cu oricine, pot să vorbesc cu oricine și îmi cam plac de toate. Nu am fost strict genul de fată, fată-băiat sau fată-fată, mă rog, feminină. Am fost, așa, o combinație și acum am început să-mi dau seama că sunt mai băiețoasă decât majoritatea fetelor.
- Dar când ai știut că treaba asta cu motorsportul e serioasă?
- Încă de la început tata mi-a spus că nu putem să facem acest sport doar din joacă, fiind și un sport destul de periculos, un sport foarte costisitor. Încă de la început am avut asta în gând, că dacă o fac, trebuie să o fac profesionist, pentru că dacă nu o fac așa, risc să nu mai fac deloc. Și în acel moment am zis: "OK, bun, hai să încercăm și să vedem peste un an, doi, dacă simt că ăsta mi-e domeniul în care vreau să practic acest sport". Am zis OK și, nu întâmplător, am simțit, i-am spus lui tata, parcă acum trei an: "Cred că ăsta e drumul meu, asta vreau să fac".
- Pentru că erai foarte mică atunci când te-ai urcat prima dată la volanul unei mașini, ți-a fost dificil să înveți, de exemplu, cu accelerația, cu ambreiajul?
- Da, mi-a fost greu mai ales că nu eram nici cea mai înaltă ființă. Dar, ca în orice domeniu, exercițiul își spune cuvântul. Și, cu timpul, am învățat să nu îmi mai fie așa de greu, adică cel puțin acum, când am ieșit în trafic, pentru mine este totul superușor. Și instructorul a zis că se chinuie cu alți oameni pentru că nu s-au mai urcat la volan. Pentru că m-am urcat, pentru că am mai condus de atât de multe ori, pentru mine a devenit un reflex. Deci doar cu exercițiu poți să prinzi.
- Și după ce ai învățat lucrurile de bază, la un moment dat ai început să participi la competiții. La ce vârstă ai participat prima dată la o competiție?
- La 12 ani. Chiar în București, am avut o etapă de Super Slalom, îndemânare prin parcare. Acela e cel mai jos posibil concurs de motorsport, care te învață de fapt basic-ul, cum să conduci, cum să controlezi mașina. Și a fost incredibil că am și câștigat, surprinzător, la acea etapă, fiind prima mea etapă! La cât de mică eram, eram și foarte entuziasmată, eram emoționată și nu știam să-mi controlez emoțiile.
- Deci la prima ta competiție ai și câștigat. Îți mai aduci aminte ce ai simțit atunci când ai câștigat?
- Da. Cel puțin acea zi mi-o aduc aminte foarte bine, pentru că aveam un Logan cu care concuram pe atunci. Era mașina de recunoaștere a lui tata. Era un Logan destul de folosit. Și, întâmplător, pentru că a stat peste iarnă, au pus mecanicii un carton. Și erau 40 de grade afară și a început să iasă fum din mașină.
- Ha, ha, ha!
- Și gândește-te că a ieșit fum din mașină, eu mă speriasem și la vârsta aia nu știi să-ți controlezi emoțiile. Am început să plâng, am scos cartonul și după aia am devenit super-mega-fericită. Și când am aflat că am câștigat, o să-mi aduc aminte toată viața, toată lumea era uimită pentru că venisem de nicăieri. Tata nu avea așteptări, nu din pricină că nu are încredere în mine sau că nu voiam să câștig, ci doar pentru că știa că sunt mulți pași de făcut și nu se aștepta nimeni.
- Și atunci ai concurat și cu băieți?
- Da, da, da! Toate concursurile la care am fost au fost pentru ambele genuri. În motorsport, e foarte greu să găsești competiții exclusiv pentru fete, exclusiv pentru băieți. Asta nu mi se pare tocmai OK, având în vedere că sportul ăsta poate să-l practice oricine.
- Vreau să ne spui la ce probe ai participat până să ajungi la raliu.
- Prima oară, a fost în parcare, la îndemânare, să înveți să controlezi... E ca un fel de poligon. Cam aceleași exerciții le făceai și la concursul acesta, exact cum era pe vremuri poligonul când trebuia să-ți iei permisul. După aia, pasul următor a fost să-mi cumpăr o mașină de curse, cu roll cage, cu motor diferit, cu cutie diferită, specială pentru curse.
- OK!
- Și am ales să mergem la circuit. Acolo, la Time Attack, m-am izbit de competiția reală de fapt. Pentru că nu mai erau amatori sau oameni la început, ci erau oameni care chiar aveau experiență și știau ce fac. Am participat în campionatul de Time Attack doi ani.
- Lumea nu știe. Ce înseamnă concret Time Attack?
- Un fel de Formula 1, sprint. Cinci ture de circuit și cel mai bun timp câștigă. Dar, pe vremuri, aveai și zile de antrenamente, unde te duceai și te dădeai cât de mult vrei, cât aveai combustibil, cât aveai cauciucuri.
- Am înțeles.
- Trebuia să înveți cum să folosești tot circuitul, ceea ce este super-mega-greu, pentru că, cu viteza aia, trebuie să conștientizezi mult mai rapid tot ce se întâmplă, să anticipezi. Eram și mai mulți pe circuit, nu era doar unul, adică aveai și trafic un pic. Era complet diferit de ceea ce făcusem înainte.
- Deci greu.
- A fost un an nu dificil, dar a fost un an în care m-am izbit de anumite lucruri pe care nu mă izbisem. Asta s-a întâmplat pe asfalt. După ce am făcut primul meu an de Time Attack, am decis că vreau să mă dau și pe macadam. Macadamul e o altă suprafață pe care noi putem să ne dăm.
- Da, da.
- Am ales să fac slalom paralel. Este tot la fel un circuit, doar că e pe macadam. Suntem două mașini pe circuit, una pleacă dintr-o parte, una dintr-alta. Și, tot la fel, cel mai bun timp câștigă.
„Am vrut să fac tenis de performanță, dar mi-am găsit dragostea în motorsport”
- Tu ai mai făcut și alte sporturi?
- Da, eu de mică sunt o fire sportivă. Am început cu înot, am făcut baschet, am făcut tenis. Am vrut să mă apuc de tenis de performanță. Ajunsesem la dorința că vreau să fac tenis de performanță, dar a venit această ocazie cu motorsportul și am zis să o încerc. Și am lăsat deoparte tenisul și, până la urmă, mi-am găsit dragostea.
- Deci nu ți-a părut rău că ai abandonat tenisul.
- Nu, dar în același timp mi-ar fi plăcut să și continui. Nu neapărat de performanță, dar să continui să joc.
- Acum mai urmărești alte sporturi?
- Vă dați seama că urmăresc, având în vedere cât de multe sporturi sunt și sunt televizate și așa mai departe. Oricum, din fiecare sport învățăm o grămadă de chestii. Chiar dacă nu percepi pe moment, cu timpul începi să-ți dai seama. Înveți și din alte domenii. Fiecare sport are o cultură și e important să știi cât de cât din fiecare.
- Dar mai practici în timpul liber?
- Tenis, nu, din păcate. Chiar n-am mai fost de foarte mult timp. Dar, uneori, mai practic baschet la școală în cazul în care se mai practică ora de sport și ne mai lasă să ne jucăm cu mingea, nu doar să facem exerciții și să ne dea note. Adică da, mai practic fostele mele iubiri.
- Ai ajuns la raliuri. Acum un an, ai participat la primul tău raliu, cel al Harghitei. Cum a fost debutul în această disciplină?
- A fost extrem de interesant, pentru că momentul ăla îl așteptam cam de când m-am apucat de motorsport.
- Acesta a fost țelul?
- Da, da! Raliurile au fost visul meu și încă sunt visul meu, pentru că vreau să practic raliurile și de înaltă performanță. Vreau să ajung în European, vreau să ajung în Mondial. Adică nu vreau să rămân doar la stadiul de Național.
- Urmează, pas cu pas.
- Până acum n-am participat în alte competiții, pentru că n-aveam vârsta necesară. În afară, e regula asta că trebuie să participi doar dacă ai peste 18 ani. Și având 16 ani când m-am apucat de raliuri, nu puteam să mă duc în altă țară să spun că vreau să concurez și eu.
- Am înțeles.
- Dar, da, la Raliul Harghitei a fost, să zicem, momentul ăla când mi-am dat seama că, wow!, chiar o să ajung să fac chestia asta și momentul în care am realizat că pot să o fac. Mai ales că, fiind și prima participare de genul ăsta, pot spune că raliul este cel mai greu sport din motorsportul pe patru roți. Adică este și adrenalina aia pe care o ai nonstop în sânge.
„Am stat blocată în pădure fără semnal! Simt că învăț atât de multe în timpul unui raliu”
- Corect, da. Și periculos, oricum!
- Nu te oprești niciodată, ceea ce mi se pare incredibil: nonstop ești băgat în priză! Trebuie să fii atent la mașină, trebuie să fii atent la copilot! Asta e și o chestie superinteresantă, că lucrezi într-o echipă. Ești tu și copilotul. Adică nu ești doar tu în mașină și cu mașina. Mai e încă o persoană, mai e în spate și o echipă tehnică. Adică e un ansamblu pe care nu l-am mai avut în cap până acum.
- Cu ce ai rămas după primul tău raliu? Ce ai învățat și poate ai pus în practică la următoarele?
- M-am maturizat mult mai mult. Nu că nu eram destul de matură la început, dar m-am maturizat extrem de mult pentru că m-am confruntat cu probleme de nivel mult mai înalt. Adică faptul că abandonezi, stai blocat în pădure fără semnal... Sunt niște chestii care te învață să te și controlezi. A fost prima oară când am lucrat cu un om așa de aproape. Adică au fost niște pași pe care nu i-am mai întâlnit până acum. Și faptul că nu eram doar eu în echipă, era și altcineva, m-a maturizat extrem de mult. Dar și pe partea de condus, normal, kilometrii contează, așa cum am mai spus, exercițiul contează și pot spune că kilometrii ăia și-au pus amprenta în mintea mea.
0 Comentarii