„Ce se întâmplă când o blondă din Ungaria merge în concediu în România?”. Cum râd ungurii de noi în bancuri și de ce mitocanii lor nu sunt diferiți de mitocanii noștri

În bancurile ungurilor despre români apare deseori figura ungurului persecutat, discriminat de români, mai ales în vremea comuniștilor, dar și după 1989. Alte bancuri vorbesc despre superioritatea maghiarului, iar altele ironizează obsesiile istorice românești. Istoricul Sorin Mitu descrie, în această a patra parte a studiului său despre bancurile interetnice, glumele, ironiile mai acide și cele triviale ale ungurilor față de români.

Dacă pretențiile maghiarilor de a lua Ardealul înapoi au mai curând o natură iluzorie, în schimb, oprimarea și discriminarea pe care o suferă aici este considerată o realitate evidentă. Ea conturează altă temă importantă prezentă în bancurile cu români și cu România lui Ceaușescu. Alteori, mai rar, această temă apare și în bancurile cu România de după 1989, mai ales din primul deceniu al acestei perioade. Un banc spune că după ce lui János bácsi i s-a luat pământul, acesta ajunge muncitor într-o fabrică la oraș. Dar într-o zi e anunțat că va fi concediat. Îi roagă pe șefii lui să-l mai lase câțiva ani, până iese la pensie, dar aceștia spun că nu se poate, fiindcă nu e membru de partid. János bácsi cere atunci să fie primit în partid, ca să-și păstreze slujba.

 După un timp, iarăși se fac concedieri, iar șefii îi spun că nu pot să dea afară români, așadar trebuie disponibilizat un maghiar. „Atunci mă fac român”, spune János bácsi, și reușește să scape din nou. Mai trece un timp și este chemat din nou. „De data aceasta, chiar trebuie să pleci – îi spune șeful său. Am dat afară o grămadă de maghiari, acum mai trebuie să concediem și un român.”

Bietul ungur, nici dacă se face român, nu scapă

După cum se poate vedea, persecuția aplicată personajului nostru are o motivație complexă, discriminarea pe criterii politice se împletește cu cea de natură etnică, iar absurdul regimului comunist pune capac la toate. Desigur, morala este că orice-ar face bietul ungur, el tot va avea de suferit până la urmă; nici dacă se face român nu scapă! Dar, după cum am mai văzut, pentru maghiari, oprimarea care derivă din caracterul comunist al statului se suprapune peste cea de factură națională. Chiar dacă există bancuri în care apar și șefi comuniști maghiari, mai ales în calitatea lor de colaboraționiști ai regimului, comunismul este clar asociat cu românii. Ungurii suferă din cauza comuniștilor și a românilor, în egală măsură, deoarece cele două elemente se confundă, din perspectiva maghiarilor.


Alteori, este acuzată discriminarea care operează exclusiv pe criterii etnice. În armată, soldații români primesc ordin să măture curtea, să curețe gazonul, în timp ce colegul lor maghiar trebuie să spele latrina. „Da, să trăiți! Am ghicit eu! ” reacționează soldatul maghiar, care știe la ce se poate aștepta.

Deși foarte mulți români nu admit în ruptul capului că maghiarii sunt sau ar fi fost vreodată discriminați în România, este semnificativ faptul că și în bancurile românești apare totuși figura ungurului persecutat, uneori chiar călcat în picioare de tovarășii săi români. Bancul cu maghiarul dat afară chiar și când se face român a fost preluat și de români, devenind astfel (și) un banc românesc. Din nou, se poate spune, pe de o parte, că nu este decât o glumă. Dar faptul că românii râd când aud un asemenea banc arată că aceștia recunosc veridicitatea unei atari situații, în care ungurul e dat afară de la serviciu pentru că e ungur; recunoaștere la care se adaugă satisfacția de a-l vedea umilit pe acesta, într-o manieră simbolică.

Război asimetric cu opresorul român. Cum era pe vremea comuniștilor

Pe de altă parte, cazurile în care se poate întâmpla așa ceva în realitate sunt mai rare, iar ele implică de obicei aspecte mai nuanțate. Un șef român poate să poarte pică unui subordonat maghiar din varii motive, folosind însă etnicitatea diferită a acestuia ca o scuză sau un pretext, așa după cum un ungur se poate teme oricând, pe drept sau pe nedrept, că și-a pierdut slujba doar din pricina limbii pe care o vorbește. Lucrurile sunt complicate, iar bancul scoate la lumină ceva din complexitatea raporturilor sociale, chiar dacă o face apelând la clișee, pentru că așa sunt bancurile…

Confruntat cu oprimarea la care este supus, maghiarul o contracarează apelând la armele umorului. De multe ori, el face acest lucru sub înfățișarea „bătrânului secui” (székely bácsi), cel care reușește să câștige bătălia simbolică purtată cu românul abuziv, căruia îi este superior prin tenacitate, minte ascuțită și o ironie mușcătoare, deși face pe prostul.

De exemplu, la un congres de apicultură, unde se discută în prima zi despre istoria apiculturii, bătrânul secui intervine pe nepusă masă, cu întrebarea: „Este adevărat că pentru fiecare secui care emigrează statul primește 10.000 de forinți?” Este invitat să stea jos, nu era vorba despre asta. A doua zi, se discută despre viitorul apiculturii. Bătrânul secui se ridică din nou și pune aceeași întrebare. Este chemat din nou la ordine. În fine, a treia zi, procedează la fel. „Înțelege odată! Este un congres de apicultură! Dar dacă tot vrei să știi, este adevărat!” i se răspunde cu exasperare din prezidiu. „Păi, am întrebat doar ca să fac o propunere, în acest caz ar fi mai bine să creștem secui în loc de albine…”, răspunde secuiul, cu aerul cel mai nevinovat.

În bancul de mai sus, care face aluzie la emigrarea pe scară largă a maghiarilor în Ungaria, un fenomen ce începea să prindă contur în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, preopinentul agasat al secuiului nu are chip; el este doar reprezentantul impersonal al regimului, care poate fi și un maghiar, la urma urmei. Dar sub regimul comunist, instrumentul cel mai calificat al sistemului opresiv era securistul (szekus), adversarul cu care bătrânul secui este chemat să își măsoare puterile și pe care va reuși să-l învingă.
Amintirea vremurilor bune de altădată

Un prim banc de această factură ne arată o bătrânică din țara ceangăilor, vânzând la piață cergile ei de lână:


– Luați, dragii mei, luați, e marfă ca din vremurile bune de odinioară! Un agent în civil o ia pe femeie și o întreabă: – Ia spune, ce vrei să zici cu «vremurile bune de odinioară»? – O, suflețelule, era pe când băieții intrau și ieșeau la mine pe fereastră! – Bine, atunci mergi în plata Domnului!

Ironia vizează aici suspiciunea deplasată a agentului român, care e umilit atunci când se dovedește că bătrânica se gândea la isprăvile ei amoroase din tinerețe, și nu la fantoma stăpânirii ungurești pe care o vâna Securitatea. Dar în același timp era limpede că amintirea bunelor vremuri de altădată plutea peste tot, iar tentativele securistului abuziv și prostănac de a reprima credințele oamenilor erau învinse de tenacitatea și istețimea acestora, iar alteori, ca în cazul de față, pur și simplu de inocența lor.

Acest război asimetric cu opresorul român continuă și după 1989. De data aceasta, adversarul care va fi păcălit de secuiul hâtru este un agent SRI (fost securist), după cum precizează bancul în mod explicit:


Pe primăria din Odorheiu Secuiesc se arborează un drapel maghiar. Provocare. Un secui dintr-un sat vecin ajunge în oraș și se tot uită la steag. Un sereist (fost securist) îl împinge într-o parte și îl întreabă: – La ce te uiți, la ce te uiți? – Mă uit la steagul ăsta. – Și ce vrei, ce vrei? zice iar securistul. – Să putrezească acolo unde e! îi răspunde bătrânul secui interlocutorului mulțumit de cuvintele lui…

De data aceasta, securistul e prost grămadă, iar secuiul îl pune în inferioritate totală. El reușește să își exprime și adevăratele lui sentimente față de drapelul maghiar, pe care l-ar dori arborat pentru vecie în Secuime, dar în același timp îl păcălește pe securist, spunându-i acestuia ceea ce dorea să audă, deși adevărata semnificație a cuvintelor sale era cu totul alta. Morala este că voi ați pus de fapt steagul, ca să dați apoi vina pe noi, e provocarea voastră, dar planurile pe care le țeseți împotriva noastră nu vor reuși. Ne oprimați, ne luați la întrebări, ne suspectați mereu pe nedrept, dar noi suntem mai deștepți decât voi.

Victoria obținută de omul de rând în conflictul său simbolic cu aparatul represiv, posibilă datorită imbecilității atribuite polițistului primitiv și abuziv, este o temă universală. Ea poate fi întâlnită și în bancurile românești cu milițieni (unele dintre ele identice cu cele maghiare), continuate după 1990 cu ironizarea personajului Garcea de către trupa umoristică Vacanța Mare. În cazul maghiarilor însă, prostia milițianului se asociază cu caracterul opresiv al administrației românești. Nu este întâmplător faptul că în decembrie 1989 câțiva milițieni români din Secuime au fost masacrați de maghiari localnici, care îi considerau instrumente odioase ale regimului ce tocmai se prăbușea. Erau și milițieni, erau și români, iar aceste episoade tragice le-au dat din nou ocazia românilor să vorbească despre violența și sălbăticia care i-ar caracteriza pe maghiari. Pe de altă parte, incidente similare au avut loc și în zone locuite de români, de obicei în localități mai mici, în care oamenii au luat într-o manieră foarte directă răfuiala cu regimul, așa cum a fost la Cugir, unde milițienii au fost linșați de data aceasta de o mulțime majoritar românească, fără nicio conotație etnică.

Agentul provocator român apare și în alt banc de după 1989, în care acesta ia înfățișarea „vătrașului”, membrul organizației naționaliste Vatra Românească, identificat de multe ori de maghiari (dar și de românii aflați în opoziție cu regimul Ion Iliescu) cu membrii reciclați ai aparatului represiv și propagandistic al fostului regim:


Cine este vătrașul absolut? Cel care intră în UDMR, după care se spânzură, pentru ca UDMR-ul să aibă un membru mai puțin.

În pofida aparenței sale macabre, bancul este mai puțin ofensiv, deoarece el pune în evidență absurdul și excesul de zel al vătrașilor, care sunt mai mult caraghioși, decât periculoși.

Învinuirile aduse maghiarilor cu orice prilej, de Securitatea care îi supraveghează cu maximă vigilență, sunt ilustrate de un banc care are nevoie din nou de prezentarea unui întreg context istoric pentru a fi înțeles:

S-a aflat cine a aruncat în aer statuia lui Mihai Viteazul de la Sfântu Gheorghe. – Cine a fost vinovatul? – Béla! Securiștii spun: – Vedeți că un ungur a fost de vină?

Bancul evocă un episod misterios din 1984, rămas neelucidat până în zilele noastre, când în apropierea statuii lui Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe a fost detonat în plină zi un dispozitiv exploziv, care nu a produs însă daune semnificative monumentului. Maghiarii cred până în ziua de astăzi că a fost o provocare a Securității, mai ales că după aceea șefii locali maghiari ai aparatului represiv au fost înlăturați din pozițiile lor. Iar „Béla” este numele pe care l-au dat localnicii statuii Eroului Necunoscut din același oraș, înfățișat, desigur, sub chipul unui soldat român anonim. Ca urmare, bancul ironizează atât ascunderea adevărului din jurul acestui incident, cât și aruncarea responsabilității pe umerii maghiarilor, în condițiile în care nu se știe cine a fost vinovatul.
Deprecierea românului

După cum am mai amintit, multe bancuri referitoare la viața maghiarilor din România abordează de fapt teme foarte serioase. Unele chiar tragice, așa cum este cazul de față, în care a existat și o victimă, un copil maghiar de 11 ani, ucis în explozia respectivă. Maghiarii din oraș au păstrat amintirea acestui moment, astfel că în anul 2022 primăria a dezvelit aici un monument în memoria victimei inocente din 1984. Iar piața amprentată de figura voievodului român – înconjurat, e adevărat, de credincioșii lui ostași secui – s-a echilibrat simbolic (sau s-a dezechilibrat, în funcție de perspectivă) cu un monument semnificativ pentru maghiarii majoritari din oraș.

Ultima temă care trebuie analizată, una dintre cele mai consistente și ramificate, este cea care privește înapoierea și deprecierea românilor. Am văzut că românii, în bancurile lor, insistă să îl extermine pe maghiar. Maghiarul, în schimb, pune accentul pe primitivismul și lipsa de civilizație atribuite românilor.

Însușirea negativă întâlnită cel mai frecvent în bancurile cu români, repetată în zeci de exemple și modalități, este hoția. „Cum începe cartea românească de bucate? Fură două ouă…”; „Ce face bomba atomică românească? Fură totul pe o rază de 25 de kilometri”; „Ce lipsește din avionul românesc? Orice se poate lua din el”. Până și copilul maghiar prins că a furat ceva se scuză spunând că a învățat câțiva ani la o școală din Craiova. Sau:

– Cum spunem dacă un copil fură? – Manie [Mánia]. – Cum spunem dacă un adult fură? – Cleptomanie [Kleptománia]. – Și dacă o țară întreagă fură? – România [Románia].

Unele bancuri leagă furtul de România lui Ceaușescu. Este adevărat că multe trăsături negative ale imaginii românilor la maghiari, așa cum ar fi delăsarea, înapoierea sau sărăcia atribuite României – la fel ca hoția –, au fost consolidate de modul specific în care era văzută România comunistă: o țară săracă și înapoiată, în care toată lumea fură și nimeni nu îndrăznește să spună nimic. Dar așa cum am văzut-o ipostaziată în bancurile amintite mai sus, hoția era legată în mod indisociabil de specificul profund al acestei țări și al nației românești.

Alte bancuri scot în evidență sărăcia și lipsurile României lui Ceaușescu, mai ales așa cum se vedeau ele din direcția Ungariei lui Kádár: „Când are o familie românească două kilograme de carne pe masă? Când sare câinele pe ea!”; „Când vede câinele românesc un os? Când are o fractură deschisă!” (în România nici măcar câinii nu au de mâncare); „Cum sunt încălzite spitalele din România? Sunt dezveliți pacienții cu febră!”

În pofida acestor lipsuri atroce, românii sunt apatici și nu îndrăznesc să se revolte: „Care e cea mai electrificată țară din lume? România: tensiunea este înaltă, dar rezistența este scăzută.” O idee susținută și mai expresiv de bancul care spunea: „În Ungaria, Polonia, poporul se mișcă. De ce la noi nu se întâmplă nimic? Pentru că mămăliga nu explodează”.

Alteori nu se vorbește numai despre sărăcie și frig, ci este evidențiată mizeria și lipsa de civilizație care ar caracteriza România, într-o manieră concurențială, în comparație cu Ungaria:

Care e diferența dintre Dunăre și Dâmbovița? Dunărea este un fluviu, care separă o metropolă în două părți, Buda și Pesta, și se varsă în Marea Neagră. Dâmbovița este un pârâu, care împarte o capitală în două bude și se varsă în metrou.

Era o glumă menită să lovească adânc în Celălalt, cu atât mai mult cu cât critica haosului bucureștean, amplificat de urbanistica epocii Ceaușescu, contura o imagine împărtășită chiar de români, în timp ce strălucirea capitalei maghiare, în contrast, putea fi tăgăduită mult mai greu.
O înapoiere. Concurența între două națiuni

Dar înapoierea nu era atribuită numai României, ci și locuitorilor ei. Ceaușescu îl invită pe Kádár la București, pentru a-i arăta cât de frumoasă e România. Plimbându-se într-un parc, văd un român pe vine, care își făcea nevoile. Kádár se arată scandalizat: ce rușine! După o vreme, Ceaușescu îi întoarce vizita și plimbându-se într-un parc din Budapesta dau și acolo peste un individ în aceeași postură. Ce rușine! nu se lasă mai prejos Ceaușescu, exprimându-și și el indignarea. Kádár se duce să îl tragă la răspundere pe făptaș, dar acesta îi răspunde, în limba română: Nu știu ungurește!

Concurența dintre cele două națiuni este combustibilul care animă acest tip de bancuri. Maghiarii simt nevoia să dea o replică românilor, din poziția perdantă în care se află. Așa este, ne-ați luat voi Ardealul, dar atunci ne vom răzbuna la modul discursiv. Uitați-vă la voi în cel hal sunteți! Iar asemenea exhibări scatofile – care servesc de minune intenția de a-l mânji pe Celălalt în cel mai urât mod posibil – colorează, după cum am mai văzut, și alte imagini care îi implică pe români și maghiari.

Un exemplu care conturează foarte bine înapoierea românilor în comparație cu noi, maghiarii, este ilustrat de regățeanul, olteanul sau moldoveanul care vine în Ardeal, repartizat aici într-o fabrică de statul comunist. El este în același timp un intrus și un personaj extrem de primitiv, conturând una dintre cele mai antipatice ipostaze ale românului în ochii maghiarului. Într-un banc, desigur, putem să râdem de el. De exemplu, primind o locuință în Secuime, vrea să îi telefoneze mamei sale. Caută telefonul peste tot și găsește în fine dușul din baie, crezând că acela e telefonul. Sună, mirat că nu răspunde nimeni. Dar când ajunge acasă în Moldova, în vizită, se laudă cu locuința lui din Sfântu Gheorghe: „acolo beau apă din perete și fac c**a într-un porțelan…”

Altădată, o tânără muncitoare venită tot din Moldova le scrie fericită părinților ei că a reușit să își cumpere un „pikáp”. Aceștia îi vor răspunde, sfătuind-o să își cumpere ceva nu numai „pi cap”, ci „și pi cur, că și acolo ești goală”. Moldoveanul în fundul gol, care strigă „sârma” cocoțat pe vagoanele trenurilor foamei, cu care a venit în Ardeal (o imagine prezentă atât în bancurile românești, cât și în cele maghiare), reprezintă de altfel o țintă binevenită și pentru românii transilvăneni ori bănățeni. După cum se poate vedea, plăcerea oamenilor de a râde de Celălalt trece peste frontierele etnice. În cazul maghiarilor, corespondentul acestei situații este reprezentat de bancurile budapestane cu maghiarii ardeleni care vin în Ungaria și în care aceștia sunt tratați în modalități similare cu cele suferite de moldoveni din partea conaționalilor lor.

La modul mai general și, evident, tot în glumă, la fel ca în cazul bancurilor românești, conflictul simbolic cu aceștia poate să conducă și la formula extincției celuilalt, menită să evidențieze cât de rău ne înțelegem unii cu alții. Bancurile românești cu ungurul care merită să fie spânzurat, care tot intră și iese din furca românului, care este invitat să bea apă otrăvită dacă e ungur etc. își găsesc corespondentul în bancuri maghiare identice, în care românul este cel care ia locul ungurului. Este remarcabilă această capacitate de preluare a formulelor negative, de la unul la celălalt. Explicația acestui fenomen ține, probabil, de spiritul de concurență. Când auzi un banc tare spus de ceilalți pe seama ta, simți nevoia să formulezi o replică pe măsură. Dar acest lucru arată și cât de asemănător gândesc de fapt cele două comunități, cât sunt ele de apropiate, inclusiv la nivelul acestui mecanism al concurenței ironice. Pe de altă parte, după cum am arătat și în cazul bancurilor românești, caracterul excesiv al acestor bancuri sadice are și rolul paradoxal de a mai atenua de fapt asprimea imaginii. Hai să fim serioși, sunt niște glume!

După 1989, când hotarele libertății de expresie s-au lărgit enorm, în toate direcțiile, bancurile maghiarilor au putut să meargă mai departe, asemenea expresiilor similare românești. Am văzut ce le făcea Iancu ungurilor de pe statuie, în parodiile românești fără perdea. Ca urmare, maghiarii nu s-au lăsat mai prejos: „De ce este atât de înaltă statuia lui Avram Iancu de la Cluj? Ca să nu poată fi scuipată atât de ușor!” Gestul lui Csibi Barna, secuiul care în 2011 l-a spânzurat în efigie pe Avram Iancu, a fost precedat, așadar, de gluma de mai sus, amuzantă pentru cei care gustă acest tip de umor, mai ales în situația în care se află de partea potrivită a baricadei. În orice caz, un banc e preferabil întotdeauna în raport cu performarea efectivă a unui comportament de genul celui evocat mai sus. Iar una dintre funcțiile sale de bază este tocmai defularea discursivă a unor tensiuni sociale.
Trivialitatea e și în bancurile ungurilor despre români

După cum am amintit inițial, multe bancuri maghiare din ultimele decenii, adăpostite pe site-uri web din Ungaria, au devenit mai puțin filosofice, în comparație cu reflecțiile amare, ironice sau subtile ale maghiarilor ardeleni care au trăit sub comunism. Chiar dacă abordează teme mai vechi, ele recurg acum la trivialitatea aruncată în față fără menajamente, specifică noilor vremuri, la fel ca bancurile românești cu detalii sexuale pe care le-am analizat în contribuțiile anterioare. Tema continuității istorice românești, de exemplu, este abordată de maghiarii din zilele noastre într-o manieră similară cu cea imaginată de românii care cântă „sus e Iancu pe statuie”:

Academia Română de Științe a dovedit, dincolo de orice îndoială, că românii și romanii au origini comune. Pe baza cercetărilor s-a arătat că respectivul lup nu a crescut doi, ci trei copii: Romulus, Remus și Romanus. Dar Romanus nu a mai primit lapte, ci doar p**a lui taică-su, motiv pentru care ei se numesc daco-romani [în originalul maghiar: dákó-románok].

Poanta finală este asigurată de un calambur, deoarece în maghiară „dákó” înseamnă „tac de biliard”, aluzie la ceea ce a primit Romanus. Iar dacă jocul de cuvinte sau trimiterea explicită nu sunt totuși suficiente pentru publicul contemporan iubitor de imagini și mesaje cât mai rudimentare, unele site-uri care postează bancul rezolvă această problemă într-un mod vizual. Ele o înfățișează pe lupoaică alăptându-i pe cei doi gemeni faimoși, dar alături este plasat și tatăl lup însoțit de Romanus, plus o săgeată indicând ceea ce este de indicat, pentru ca lucrurile să fie clare pentru toată lumea.

În pofida trivialității sale de dată recentă, bancul reia toate elemenele de bază ale vechilor imagini care vorbesc despre obsesiile istorice ale românilor, dovedind o bună cunoaștere a acestora: lupoaica, interesul științific românesc față de problema originilor, continuitatea daco-romană, alături de interferarea (mai mult sau mai puțin) amuzantă a unor sintagme ungurești în orice ungher al istoriei românilor, ca un semn al faptului că pretențiile lor de a fi hălăduit prin Transilvania fără maghiari sau înaintea acestora sunt total nefondate. Oricât de grosolane ar fi în expresie, asemenea elemente sunt tipice pentru consumatorul de media contemporan. Deși vorbește ca un birjar de altădată, fără nicio inhibiție, el poate să fie un personaj relativ informat, posesor al unor cunoștințe care astăzi se pot dobândi cu mare ușurință.

Deprecierea românilor și sublinierea înapoierii care i-ar caracteriza pe aceștia poate atinge cotele cele mai înalte, în acest mediu necenzurat, prin intermediul bancului xenofob, cel care ultragiază fără limite. După cum am văzut și în cazul românesc, umorul de această factură se bazează pe plăcerea de a spune ceea ce nu este permis, șocând convențiile sociale. De exemplu, un banc asociază misoginismul cu prostia atribuită românilor:

– Ce se întâmplă când o blondă [din Ungaria] merge în concediu în România? – Crește media IQ-ului și la noi, și la ei!

Cu alte cuvinte, știm că blondele – la urma urmei, o metonimie pentru feminitate – sunt cele mai proaste făpturi de pe lume (și ne place să spunem acest lucru); dar românii sunt chiar mai proști decât ele.

Insulta taie și mai adânc și e apreciată de cei care se amuză pe marginea ei atunci când țintește feminitatea celuilalt. La fel ca „unguroaicele udemereu”, care sunt asociate de români cu naționalismul maghiarilor, româncele sunt asociate de maghiari cu murdăria și caracterul rudimentar, de-a dreptul dezgustător, al neamului lor. De exemplu:

Care e diferența dintre o româncă și o pizza? Poți să iei pizza și fără ciuperci!

Sau:

Cum poate fi recunoscută mireasa la o nuntă românească? Are părul de sub braț împletit.

Ultimul banc leagă primitivismul românilor de condiția lor etnografică țărănească, o reprezentare tradițională a românilor în ochii maghiarilor, pe care o vehiculează uneori înșiși românii. Leana lui Costel, de exemplu, eroina trupei Vacanța Mare, corespunde perfect imaginii din bancul de mai sus.
Mitocanul maghiar e la fel ca mitocanul român

Ultimul nivel până la care poate merge deprecierea românului este cel al animalității. Dat fiind faptul că Internetul este un mediu în care nimeni nu te poate opri, în care beneficiezi de 100% libertate și 0% responsabilitate, nu avem nici un motiv să nu ajungem și acolo:

Cine e virgină în America, Franța și România? În America fetele sub 16 ani, în Franța cele sub 14 ani, iar în România toate caprele care aleargă mai repede decât păstorul lor.

Că femeile cedează foarte repede la orice vârstă, mai ales în Occidentul frivol, asta o știm prea bine, deși nu are legătură propriu-zisă cu bancul, decât ca element de contrast, care să introducă în final o poantă la care nu ne așteptam. Dar cum este cu românul, asta chiar trebuie să le depășească pe toate!

Este remarcabil modul în care străvechile clișee referitoare la păstorul valah, pe care maghiarii le-au colportat din primul moment al conviețuirii lor cu românii, s-au transmis până astăzi. Ele au ilustrat mereu înapoierea acestor vecini exotici, punând în evidență superioritatea maghiarilor. Dar chiar dacă identificarea românilor cu ciobanii și cu apucăturile atribuite acestora ar fi trebuit să își piardă între timp relevanța, fiind contrazisă de realitățile secolului XXI, observăm că ea rămâne activă.

Bagajul de simboluri, imagini și stereotipii moștenite din trecut reprezintă în continuare o resursă prețioasă pentru imaginarul contemporan, când vrem să spunem ceva semnificativ despre noi sau despre ceilalți, chiar dacă peisajul înconjurător s-a schimbat complet în ultima mie de ani. Ca urmare, românii tot păstori au rămas, iar dacă libertatea de expresie și manierele îndoielnice care caracterizează zilele noastre ne permit să-i trimitem să alerge după capre, precum satirii de odinioară după nimfe, cu atât mai bine!

Fără îndoială, mitocanul maghiar este la fel de mitocan ca mitocanul român. Ne putem întreba dacă formule precum cele citate nu sunt caracteristice doar unei minorități needucate din ansamblul populației; sau că ele sunt în primul rând niște glume, nu trebuie luate în serios! Într-un fel, așa este. Ar fi o greșeală, o generalizare nepermisă, să spunem că maghiarii sau românii gândesc despre vecinii lor la fel ca personajele din aceste bancuri. Cu toate că, după cum am văzut, cei care pot fraza în modul amintit se numără uneori cu milioanele.

Pe de altă parte, nu este lipsit de importanță faptul că aceste reflecții sau aprecieri cu privire la Celălalt există, pot fi formulate, pot să stârnească râsul sau, dimpotrivă, să ofenseze și să rănească. Nu poți să știi niciodată când un maghiar sau un român va scoate pe gură asemenea perle, din cele mai felurite motive: ca să se amuze, ca să insulte, ca să mai treacă vremea… Reacția la prezența celuilalt și arsenalul verbal atașat acesteia reprezintă o rezervă culturală aflată mereu la îndemână, în depozitele imaginarului colectiv. Oricine și orice o poate scoate la lumină. –

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro