GHEORGHE ȘI GABRIELA DINICĂ, O POVESTE DE DRAGOSTE. I-a stat alături omului iubit până la moarte, îi păstrează neîntinată memoria şi spune despre el că a fost marea iubire a vieţii ei. Gabriela Dinică, soţia regretatului actor Gheorghe Dinică, crede în destin cu toată fiinţa sa. Altfel cine ar fi potrivit lucrurile în aşa fel încât o absolventa de chimie alimentară, plecată de peste 20 de ani din ţară, să-şi întâlnească iubirea în Bucureşti, în persoana unui actor adulat de o ţară întreagă.
„Îl ştiam de mult timp, dinainte de ’73. Mă duceam la filmele în care juca, mă chinuiam să fac rost de bilete la filmele lui şi eram chiar impresionată de talentul său. Dar nu într-atâta încât să-mi schimbe viaţa, sau să-l port cu mine peste tot pe unde am fost şi prin ce-am trecut. Când am revenit eu în România, am deschis o sală de bingo. Aici aveam un director pe nume Kovasnian, care fusese operator la Buftea. Acesta întârzia mereu la sală, scuzându-se aproape de fiecare dată că a stat să vadă un film cu Gheorghe Dinica. Antena 1 difuză, atunci, masiv filme româneşti. Ţin minte că l-am bombănit foarte mult pe Gheorghe, din cauza întârzierilor lui Kovasnian… într-o zi, i-am spus:
<<Ia cheamă-l, măi, pe Dinică aici. Cheamă-l acum, la un şpriţ. Vreau să-l cunosc şi eu.>> Pe vremea aia aveam şi un bistro şi o grădină de vară. Kovasnian se uită la ceas şi spunea: <<E nouă. Nu-mi pot permite să-l deranjez la ora asta.>> Eram din ce în ce mai intrigată de acest Dinică pe care prietenii nu-şi permiteau să-l deranjeze, la o oră civilizată, totuşi. În sfârşit, până la urma l-a invitat la mine acasă, la un peşte. L-a adus Kovasnian cu maşina mea, un Pontillac, de la Premieră. Era după o noapte de băutură. La mine n-a băut nimic, nici măcar o bere. Cu chiu cu vai a acceptat să mănânce, după care a plecat. Aşa l-am cunoscut.
În 1995, cu un an înainte de a ne căsători, am fost cu el la premiera filmului <<Terente>>, al lui Andrei Blaier.
Era prima noastră ieşire împreună. Ei, bine, cum am dat colţul după Rosetti şi am ieşit în bulevard, pe trotuar s-a făcut un culoar de oameni care şuşoteau. M-am gândit că am greşit eu ceva, că am făcut vreo gafă, că ceva nu e în regulă. Am început să mă lămuresc puţin mai târziu când, la cinematograf, Fănuş Neagu i-a spus următoarele cuvinte: <<Măi, Dinică, tu nu obişnuieşti să vii la premierele tale. Acum văd că ai venit chiar însoţit.>> Atunci am realizat, ca femeie, că e vorba de ceva mai special. Că eu sunt ceva special pentru el…
Ştirea, ca şi prezentarea ei, erau complet aiurea. Când faci un asemenea anunţ, arăţi şi nevasta, nu? Măcar într-o poză mică. Sau măcar spui cine este. Atunci, Gheorghe mi-a zis: <<Hai să ne căsătorim, dacă tot au scris. Să nu-i facem de râs>>. Asta a fost cererea în căsătorie a lui Gheorghe, pe care eu am acceptat-o. Ne-am dus la Primăria Sectorului 1, unde primarul (era Pădure) ne-a întrebat pe amândoi la a cita căsătorie suntem. Gheorghe a răspuns prompt: <<La prima!>>. Eu am avut aşa, un sentiment de jenă şi nu am răspuns verbal, ci am arătat discret patru degete…
Şi încă ceva haios… Gheorghe nu a băut cu oricine… Nu bea decât cu Rautchi, Cozorici, Florin Pucă, Mirel Zamfirescu, Piliuta, Fănuş Neagu, Teodor Mazilu, Bănica… Lui Amedeo Nazzari, cu care a jucat în Columna, îi plăcea să bea cu el. Numai că Dinică filma dimineaţa la Braşov, iar seara venea să joace în Bucureşti, la teatru. Până când, contrariat, Nazzari a întrebat: <<Dar ce face Dinica cu atâţia bani?>>. De fapt, şi eu l-am întrebat pe Gheorghe ce a făcut cu toţi banii pe care i-a câştigat. Ştiţi ce mi-a răspuns? <<Şi-au luat vile şi maşini, cu ei, toţi ospătarii care m-au servit>>.
Ungurii îl adorau. Nu vă spun cum l-au primit la Budapesta, când a jucat în <<Palme albe>>. Parcă era preşedintele ţării. Juca rolul unui profesor de gimnastică foarte dur, care bătea copiii. În film pare chiar că îi loveşte, dar i s-a spus după aceea că mâna lui parcă mângâie. L-am întrebat cum reuşeşte şi mi-a răspuns: <<Păi asta mi-e meseria>>.
Îi ajuta foarte mult pe regizori, cu replici ale lui. Uite, aia cu <<Dă-te jos de pe baricadă, Sfiosule, revoluţia s-a terminat>>, sau <<Eu port şapca în suflet>> din <<Ticăloşii>> lui Şerban Marinescu, sunt ale lui. De fapt, el e celebru prin replicile pe care le da şi în afară meseriei.
<<Până în clipa-n care a murit, Gheorghe nu a ştiut ce boală are. Foarte puţini oameni au ştiut de boala lui şi în general în lumea asta se afla foarte repede. Am încercat să-l protejez, deci automat nu am mai ieşit decât cu el. Dacă ne întâlneam cu cineva încercam să-i amintesc într-un fel lucruri sau figuri pe care le uită din cauza bolii. Am fost la medici şi după toate RMN-urile, tomografele, după consultări între ei, au ajuns la concluzia că are Alzheimer. Atunci am fost la neurologul lui şi am spus: <<Deci, de acum să nu mai lucreze>> şi mi-a spus <<Nu, doamna Dinică, dimpotrivă, trebuie să lucreze.>>
În 1995, cu un an înainte de a ne căsători, am fost cu el la premiera filmului <<Terente>>, al lui Andrei Blaier.
Era prima noastră ieşire împreună. Ei, bine, cum am dat colţul după Rosetti şi am ieşit în bulevard, pe trotuar s-a făcut un culoar de oameni care şuşoteau. M-am gândit că am greşit eu ceva, că am făcut vreo gafă, că ceva nu e în regulă. Am început să mă lămuresc puţin mai târziu când, la cinematograf, Fănuş Neagu i-a spus următoarele cuvinte: <<Măi, Dinică, tu nu obişnuieşti să vii la premierele tale. Acum văd că ai venit chiar însoţit.>> Atunci am realizat, ca femeie, că e vorba de ceva mai special. Că eu sunt ceva special pentru el…
La vreo câteva luni, am fost împreună vreo trei săptămâni la Covasna. De vreo două ori Gheorghe mi-a spus: <<Ştii, am visat că ne căsătoream.>> Dar, pentru că eu sunt ardeleanca şi nu răspund imediat, mai inti trebuie să mă gândesc, să analizez, tot el spunea: <<Ei, probabil n-o să se întâmple, doar pentru că am visat eu>>. Căsătoria, de fapt cererea în căsătorie, a fost determinată de o ştire falsă. într-o dimineaţă, pe la începutul lui ianuarie 2006, a apărut într-o publicaţie, în VIP, o fotografie a lui Gheorghe Dinică dintr-un film, singur, şi un titlu mare: <<Gheorghe Dinică s-a însurat>>.
Ştirea, ca şi prezentarea ei, erau complet aiurea. Când faci un asemenea anunţ, arăţi şi nevasta, nu? Măcar într-o poză mică. Sau măcar spui cine este. Atunci, Gheorghe mi-a zis: <<Hai să ne căsătorim, dacă tot au scris. Să nu-i facem de râs>>. Asta a fost cererea în căsătorie a lui Gheorghe, pe care eu am acceptat-o. Ne-am dus la Primăria Sectorului 1, unde primarul (era Pădure) ne-a întrebat pe amândoi la a cita căsătorie suntem. Gheorghe a răspuns prompt: <<La prima!>>. Eu am avut aşa, un sentiment de jenă şi nu am răspuns verbal, ci am arătat discret patru degete…
Şi încă ceva haios… Gheorghe nu a băut cu oricine… Nu bea decât cu Rautchi, Cozorici, Florin Pucă, Mirel Zamfirescu, Piliuta, Fănuş Neagu, Teodor Mazilu, Bănica… Lui Amedeo Nazzari, cu care a jucat în Columna, îi plăcea să bea cu el. Numai că Dinică filma dimineaţa la Braşov, iar seara venea să joace în Bucureşti, la teatru. Până când, contrariat, Nazzari a întrebat: <<Dar ce face Dinica cu atâţia bani?>>. De fapt, şi eu l-am întrebat pe Gheorghe ce a făcut cu toţi banii pe care i-a câştigat. Ştiţi ce mi-a răspuns? <<Şi-au luat vile şi maşini, cu ei, toţi ospătarii care m-au servit>>.
Ungurii îl adorau. Nu vă spun cum l-au primit la Budapesta, când a jucat în <<Palme albe>>. Parcă era preşedintele ţării. Juca rolul unui profesor de gimnastică foarte dur, care bătea copiii. În film pare chiar că îi loveşte, dar i s-a spus după aceea că mâna lui parcă mângâie. L-am întrebat cum reuşeşte şi mi-a răspuns: <<Păi asta mi-e meseria>>.
Îi ajuta foarte mult pe regizori, cu replici ale lui. Uite, aia cu <<Dă-te jos de pe baricadă, Sfiosule, revoluţia s-a terminat>>, sau <<Eu port şapca în suflet>> din <<Ticăloşii>> lui Şerban Marinescu, sunt ale lui. De fapt, el e celebru prin replicile pe care le da şi în afară meseriei.
<<Până în clipa-n care a murit, Gheorghe nu a ştiut ce boală are. Foarte puţini oameni au ştiut de boala lui şi în general în lumea asta se afla foarte repede. Am încercat să-l protejez, deci automat nu am mai ieşit decât cu el. Dacă ne întâlneam cu cineva încercam să-i amintesc într-un fel lucruri sau figuri pe care le uită din cauza bolii. Am fost la medici şi după toate RMN-urile, tomografele, după consultări între ei, au ajuns la concluzia că are Alzheimer. Atunci am fost la neurologul lui şi am spus: <<Deci, de acum să nu mai lucreze>> şi mi-a spus <<Nu, doamna Dinică, dimpotrivă, trebuie să lucreze.>>
.webp)
.webp)
0 Comentarii