O fotografie istorica din 1964. Constructia barajului Vidraru. În anii în care s-a lucrat la baraj (1961-1965) s-au realizat volume impresionante: s-au forat 42 de kilometri de galerii subterane, s-au excavat 1.768.000 de metri...

O fotografie istorica din 1964. Constructia barajului Vidraru. În anii în care s-a lucrat la baraj (1961-1965) s-au realizat volume impresionante: s-au forat 42 de kilometri de galerii subterane, s-au excavat 1.768.000 de metri cubi de rocă,

 dintre care 1 milion de metri cubi în subteran, s-au turnat 930.000 de metri cubi de beton, dintre care 400.000 de metri cubi în subteran și s-au montat 6.300 de tone de echipamente electromecanice. A fost o investiție de 1,47 de milioane de lei la nivelul anilor ’60. Lacul de acumulare de la Vidraru are un volum total de 465 de milioane de metri cubi, dintre care 320 de milioane de metri cubi reprezinta volumul util. Nivelul normal de retenție este de 830,00 mdM, lacul având, la aceasta cotă, o suprafață de 870 de hectare și o lungime de 14 kilometrii.

Edificiul a fost realizat din beton cu dublă curbură din 22 de ploturi verticale, având o înălțime de166,6 metri și o lungime de coronament de 307 metri și traversat de nouă galerii orizontale interioare în care se găsesc amplasate aparatele de măsură și control. Pentru realizarea lui au fost necesari 480.000 de metri cubi de beton. Barajul are 6 metri grosime la coronament și 25 de metri la bază si se sprijină pe versanții munților Pleașa și Vidraru.

Istoria barajului Vidraru, unul dintre obiectivele strategice ale sistemului energetic românesc, s-a scris de-a lungul a peste cinci ani şi jumătate, cu eforturi materiale şi umane greu de imaginat. Statisticile oficiale ale Epocii de Aur nu consemnează nicio victimă umană cu excepţia celor doi morţi înregistraţi, mai târziu, la avaria din 1974, cea mai grea cumpănă pe care a trecut-o impozantul edificiu proiectat să reziste oricărui cutremur.

Realizată prin punerea în practică a unui concept modern, ce a permis captarea apelor dintr-un bazin hidrografic cu o suprafaţă de 745 kmp, amenajarea Vidraru - formată din lacul cu acelaşi nume, barajul din beton în dublu arc, galeria de aducţiune, centrala subterană şi galeria de fugă - rezistă de o jumătate de secol, iar specialiştii spun că nici n-am avea motive reale de îngrijorare pe viitor. Barajul Vidraru, dat în folosinţă în anul 1966, este cel mai mare baraj în arc din România, iar la data inaugurării sale se clasa, cu cei peste 166 de metri înălţime, între primele cinci baraje în arc din Europa, ocupând locul 9 pe plan mondial. Deşi ierarhia s-a modificat, iar Barajul Vidraru a ajuns pe locul 27 între barajele de acest tip din lume, edificiul rămâne în continuare unul dintre cele mai sigure.

Neoficial, au existat 400 de morţi. Oficial, statisticile nu vorbesc de victime

Din 1961, când a început construcţia, şi până în 1966 (perioadă în care, în paralel, s-a lucrat şi la Hidrocentrala de pe Argeş) aici s-au cheltuit 1,47 miliarde lei (valoarea de la acea vreme), iar investiţia a fost amortizată în 28 de ani. S-au excavat 1.77 milioane mc de rocă, s-au forat peste 40 de kilometri de galerii subterane, s-au turnat peste 900 de mii de mc de beton şi au fost montate nenumărate echipamente electromecanice. Totul cu o forţă de muncă uriaşă, tradusă în zeci de mii de ore de muncă în condiţii deosebit de grele şi o grămadă de accidente despre care nimeni n-a suflat o vorbă. Neoficial se vorbeşte însă despre 400 pierderi de vieţi omeneşti.

“Accidente au fost, pentru că, vă daţi seama, Barajul Vidraru a fost o construcţie colosală. La milioanele de metri cubi de rocă ce s-au excavat, la forările şi la dinamitările care au avut loc, se mai întâmplau şi accidente, ca şi acum, pe orice şantier. Dar despre accidentele acestea nu se vorbea şi nici în ziua de azi nu se ştie exact câţi oameni au murit acolo sau câţi au ajuns la spital. Era subiect tabu”, povesteşte fostul viceprimar al comunei Arefu, Gheorghe Buzoiu, care timp de 42 de ani a fost angajat al Hidrocentralalei de la Vidraru.

Edificiul, realizat din 22 ploturi verticale şi traversat de 9 galerii orizontale interioare în care se găsesc amplasate aparatele de măsură şi control, este o construcţie cu adevărat proiectată să reziste. Cea mai bună dovadă este faptul că a trecut fără nicio fisură de cutremurul din ’77 care, ce-i drept se întâmpla la doi ani după lucrările de consolidare ce au urmat avariei din 1974, considerată cea mai mare încercare la care a fost supus giganticul proiect.

La marea avarie din 1974, toată suflarea de pe Valea Argeşului a crezut că a venit prăpădul

Cea mai mare avarie prin care a trecut barjul a avut loc pe pe 6 iulie 1974, în jurul orei 12,50. Galeria s-a rupt, la fel şi blindajul metallic, iar o porţiune uriaşă din masivul muntos a fost dislocată. Toată lumea a crezut că-i vorba despre un cutremur.

“S-au observat scurgeri şi jeturi de apă şi căderi de pietriş pe versant în amonte de vana Johnson, deasupra albiei râului. În circa 15 minute au început să cadă blocuri de stâncă dislocate din versant. S-a produs ruperea galeriei în amonte de vana Johnson, forfecarea galeriei, expulzarea unei porţiuni din masivul muntos de cca. 10.000 m2, expulzarea blindajului metalic în zona de ruptură, ruperea blocului de beton al vanei Johnson, producerea unei viituri artificiale de cca 600 m3/s, distrugerea liniilor de alimentare cu energie electrică a echipajului de manevră a vanelor, distrugerea viaductului de trecere de la piciorul barajului, distrugerea în mai multe puncte, în aval a şoselei, a podurilor, a unor locuinţe”, arată, într-un bilanţ al evenimentului, reprezentanţii Hidroconstrucţia.

"A venit acolo inclusiv tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu elicopterul"

Dificultăţile de intervenţie şi tot ce a însemnat consecinţă au fost puse pe seama imposibilităţii închiderii imediate a vanei plane, ca urmare a întreruperii alimentării cu energie electrică. Coşmarul a durat şase ore. Abia spre seară, vana plană a putut fi deblocată şi închisă prin cădere liberă. Cinci case au fost rase de pe faţa pământului în urma viiturii. Podurile şi viaductele din calea puhoiului au fost şi ele avariate.

“Era într-o sâmbătă, mi-amintesc şi acum. Pe vremea aceeea, lucram ca electrician la serviciul de exploatare. Aveam 24 de ani. Mi-aduc aminte de toată panica ce s-a creat atunci. A venit acolo, inclusiv tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu elicopterul, fără Elena Ceauşescu, şi a început o anchetă a procuraturii. Versiunea oficială a arătat că... versantul a fost de vină. Versiunea neoficială, care a circulat a fost că a existat o problemă de execuţie în timpul construcţiei... galeria aceea, care avea un diametru de 5 metri, a fost blindată cu un inel de beton, care se pare că n-a fost concentric. În plus, totul s-a desfăşurat în contextul în care, din motive tehnice, nu se putuseră asimila nişte profile, garnituri pentru dispozitivele de închdere, la una din conductele de golire. Echipamentele acestea erau cehoslovace. Comanda pentru garnituri se dăduse la Piteşti. Ce a sosit nu s-a potrivit, nu s-a putut asimila şi se aştepta ca profilele să vină din import... În săptămâna aceea a apărut avaria”, mai spune Gheorghe Buzoiu, fostul electrician de la serviciul de exploatare al Hidrocentralalei de la Vidraru.

Ulterior, lacul a fost golit iar bilanţul avariei fost completat cu eroziuni descoperite la cămăşuiala galeriei, deteriorări la contactul blindaj – beton, eroziuni la priză ca urmare a vacuumului produs de admisia apei şi “existenţa unui plan de fisurare sub masivul vanei Johnson, defavorabil pentru stabilitate”, după cum au mai arătat oficialii Hidroelectrica.

După avarie, galeriile de scurgere au intrat în reparaţie. A fost nevoie de cheltuieli uriaşe pentru remedierea problemelor, mai ales că s-a impus şi refacerea versantului expulzat. S-a intervenit, de asemernea şi pe galeriile din corpul barajului, pentru stabilizări.

Au urmat remedierile şi consolidările de rigoare care au prevenit alte posibile avarii. Oficial, avaria de la barajul Vidraru a făcut doar două victime. Neoficial, se vorbeşte despre mai multe, fiindcă se spune că în puhoiul de ape ar fi fost prinşi şi o parte dintre militarii care lucrau la Transfăgărăşan, în punctul de la Căpăţâneni.

“Numai o bombă în amonte de baraj l-ar putea afecta semnificativ”

Avaria de la 1974 a fost singura încercare cu adevărat îngrijorătoare petrecută la Vidraru, după inaugurare.

“Nu există motive reale de îngrijorare, căci Barajul Vidraru a fost proiectat să reziste la orice cutemur şi orice inundaţie. Numai o bombă în amonte de baraj l-ar putea afecta afecta semnificativ, iar asta în condiţiile în care lacul ar fi complet plin. Dar nici atunci nu s-ar rupe decât pe partea sa superioară”, garantează Valeiu Eugen Pop, fost ministru al Mediului în Guvernul Petre Roman, unul dintre martorii activi ai istoriei acumulării Vidraru, care în urmă cu o jumătate de secol, la vârsta de doar 25 de ani, conducea, ca tânăr inginer o echipă de muncitori de la aducţiunea principală.