Povestea militarului român antrenat în trupele de comando care s-a făcut cioban. A asigurat pacea în zone de conflict din Africa

Cristian Dumitrașcu, unul dintre primii soldați români care a participat, după ’89, la misiuni externe în teatre de operațiuni din Africa, sub egida Națiunilor Unite, a abandonat haina militară de teamă „să nu devină un robot”, și a îmbrăcat sarica de cioban, preferând tihna pe care i-a oferit-o comuna natală a bunicilor materni.

Crește acum trei sute de oi și conduce o stână amenajată la granița dintre Provița de Sus și Breaza, din județul Prahova. Mărturisește deschis că este pe cale să fie înfrânt în lupta cu lenea care a cuprins locuitorii satelor românești. Cristian Dumitrașcu, antrenat în prima trupă de comando a armatei române




La începutul anilor 90, Cristian Dumitrașcu a fost admis la Institutul Petrol-Gaze din Ploiești, dar, până să înceapă viața de student, a fost nevoit să-și facă pregătirea militară, obligatorie pentru orice tânăr în acei ani, iar viața i s-a schimbat radical. A fost repartizat la unitatea de parașutiști din Buzău, de unde a fost cooptat în prima trupă de comando a armatei române. Antrenat special de „un comandant al armatei chineze”, a fost printre primii militari români acceptați să plece în misiunile externe organizate după revoluția din 1989.

„Fiind așa mai năzdrăvan am fost trimis, în anul 1992, în Angola, o țară controlată de rebeli. Era o misiune sub egida Națiunilor Unite, de menținere și impunere a păcii. Treaba noastră era să liniștim anumite zone, colaboram cu trupe din alte state care făceau deminări sau care asigurau transportul aerian, de exemplu. Noi patrulam în porturi, dar am fost și în zona de junglă. În perioada aceea, transportul terestru era foarte nesigur. Se proceda exact ca în filmele western. Rebelii opreau trenul și luau tot ce găseau, de la capre la țigări. Noi încercam să liniștim chestiile astea”, mărturisește Cristian Dumitrașcu.

Usturoiul, arma perfectă pentru a te feri de malarie

Deși antrenat special pentru misiuni extreme, tânărul militar de atunci a înțeles repede că exercițiile din poligonul de tragere, specifice trupelor de comando, nu au nicio legătură cu războiul real. În plus, Africa profundă avea un alt mare dușman: țânțarii purtători de malarie.

„Cel mai greu a fost când am auzit prima dată focul de armă, real. Nu poți compara cu exercițiul militar. Erau focuri trase de băștinași. Nu știai de unde vine. A fost cel mai greu moment. Apoi au fost minele. Nu puteai ieși de pe pista aeroportului, că erau mine. Nu-ți venea să crezi. Adică te gândeai că până atunci, în poligonul de tragere, fusese aventură, dar acolo erau lucruri serioase. Dar, după o perioadă, intri într-un ritm, și te obișnuiești. La fel a fost și cu frica de țânțari, de malarie. La început țineam șapte mănuși pe mâini, dar ajungi să te obișnuiești și cu asta. Exista un vaccin, ți se dădea o pastilă o dată pe săptămână. Am întâlnit până la urmă un doctor sud-african, care ne-a sfătuit să mâncăm zilnic usturoi. Și acum fac asta. Mănânc dimineața usturoi pe burta goală. De 35 de ani nu am luat o pastilă”, spune Cristian Dumitrașcu.

Tot aici, în mijlocul Africii, a văzut ce înseamnă corupția care cuprinsese întreg statul angolez. A asistat la scene dramatice, dar pe care le percepe acum altfel, aproape ca pe o anecdotă demnă de povestit. De teama rebelilor care atacau orice tren sau autobuz, localnicii preferau să zboare cu avioane nesigure. Era permis în acei ani să transporți inclusiv animale vii, deși călătorii treceau prin trei filtre: armata, poliția locală și poliția militară.

„Eram detașați la aeroportul din Lubango. Din 50 în 50 de metri erau filtre. Era poliția lor, armata și poliția militară. La 5 metri de ultimul filtru era scara avionului. Localnicii, care veneau încărcați cu saci, cu animale vii pe care le transportau dintr-o localitate într-alta, erau opriți și controlați la fiecare dintre filtrele acestea. Dacă nu aveau bani să plătească, li se lua o parte din bagaje. Din zeci de saci, câți avea omul inițial, ajungea să se urce în avion cu doi, trei. Da, chiar mergeau și cu capre vii în avion, pentru că transportul feroviar, cel care cât de cât exista, era cel mai nesigur”, povestește Dumitrașcu.

 
Teroarea minelor

Contactul cu Africa profundă a fost la fel de frapantă. Localnicii erau ținuți într-o sărăcie cruntă, pentru ei, cel mai mare lux fiind o armă, fie ea veche de o sută de ani, spune fostul militar. În timpul unei misiunii, a ajuns într-un sat aflat în mijlocul junglei. Soldații au vrut să dea o mână de ajutor copiilor și le-au oferit conserve cu mâncare.

„Era teroarea minelor. N-au știut ce avem în mână. Văzând conserva, s-au pitit toți, iar în fața noastră au rămas doar doi mai îndrăzneți, șefii tribului, presupun. Colegul meu a scos un cuțit să desfacă conserva, să le arătăm că este mâncare acolo, nu altceva. Când a dat în cutie cu cuțitul, ca să le arate că se mănâncă, toți din sat erau pe burtă. Ăsta era nivelul lor. Cea mai mare bogăție a lor era să aibă o armă. Așa se simțeau ei, bogați în siguranță, așa își apărau familia probabil”, își amintește fostul militar.

Experiențele teribile din teatrele de operațiuni și frica să nu devină un robot executant, care răspunde doar la ordine, fără să mai aibă capacitatea de a se integra în societate l-au determinat pe Constantin Dumitrașcu să renunțe la haina militară.

„Și acum sunt oameni care, după 20, 30 de ani cât au stat în teatre de operațiuni, nu se mai pot adapta societății. Vin acasă, își permit concedii luxoase, pentru că au bani, dar apoi își doresc să se întoarcă în zone de conflict. Nu știu, cred că te înveți cu ritmul acesta. Efectiv nu te mai poți adapta la altceva, nu te mai poți integra”, explică fostul militar riscul cel mai mare la care este expus un soldat de carieră.

 
Lupta de la stână, mai perfidă decât cea din Africa