Adevărul despre plata datoriei externe în timpul lui Ceaușescu. Poporul a fost batjocorit pentru a acoperi încăpățânarea dictatorului

Considerată, mai ales de nostalgici, cea mai mare realizare a lui Nicolae Ceaușescu, achitarea completă a datoriei externe în anii 80 a reprezentat de fapt o cruntă bătaie de joc la adresa poporului român. Aceea datorie era rodul megalomaniei ceaușiste și a unei economii izolaționiste ineficientă.

În plenarea Comitetului Central, din 12 aprilie 1989, liderul României Comuniste, Nicolae Ceaușescu anunța cu mare mândrie o realizare incredibilă. Achitase complet datoria externă a României, care în 1980 ajunsese la 11 miliarde de dolari. În acel moment, așa cum anunța dictatorul român, țara noastră era un stat fără datorii externe, prosper și pregătit pentru continuarea progresului socialist. ”Zilele de 12-14 aprilie marchează, se poate spune, o deplină independență economică și politică a României! Pentru prima dată în istoria sa îndelungită România nu mai are nicio datorie externă, nu mai plătește tribut nimănui și este cu adevărat independentă, și economic și politic”, preciza Nicolae Ceaușescu în respectiva plenară.

Un discursc suveranist impecabil, folosit chiar și astăzi de o parte a celor care gândesc în aceeași termeni. Această realizare a lui Ceaușescu ne bântuie și astăzi, fiind folosită de nostalgici sau pur și simplu oamenii cel mai bine manipulați de fostul regim, ca un argument important pentru ”beneficiile” comunismului și „patriotismul” lui Ceaușescu. Culmea, mulți români care nici măcar nu s-au născut pe vremea lui Ceaușescu rostogolesc acest argument și consideră din acest punct de vedere, România comunistă un exemplu de țară puternică care nu stă ”îngenuncheată” în fața nimănui. În realitatea, plata datoriilor externe, în acel mod, a fost de fapt una dintre cele mai crunte bătăi de joc la adresa poporului român și o decizie absolut inutilă și absurdă din punct de vedere economic.

Românii care mâncau pe cartelă și îndurau bezna și frigul, în timpul raționalizărilor nici măcar nu știau pentru ce suferă. Nu știau de nicio datorie externă. Cine o contractase, de unde apăruse și pe ce s-au dus miliardele de dolari, datorie externă totală. De datorie au aflat numai atunci când a fost achitată. Restul răspunsurilor nu le-au aflat niciodată. Specialiștii în istorie și economie au identificat însă sursa problemei și au refăcut traseul banilor.

O economie megalomanică, prost planificată, dependentă de resursele altora

Inclusiv astăzi, sunt destui români care cred că economia din timpul regimului Ceaușescu a fost performantă în toate aspectele. Mai mult decât atât persistă impresia că în aceea perioadă România era o țară care nu depindea de străini, producea lejer tot ce avea nevoie și chiar mai exporta și la alții. Un fel de paradis cooperatist, planificat. În realitatea, multe întreprinderi și ramuri economice, nu toate este adevărat, nu erau performante sau mai degrabă conduse prost și obligate să producă cu economie maximă, produse de slabă calitate. Specialiștii arată că de fapt economia României lui Ceaușescu era total dependentă de importuri, pe multe ramuri economice.

Deși producea mult, într-un univers economic pestriț, erau destule intreprinderi care aveau nevoie de materie primă din Occident. Și asta pentru a răspunde planurilor nerealiste, megalomanice ale lui Ceaușescu care visa producții record, fără să cunoască nimic sau prea puțin despre realităție din producție. În chiar anii puterii lui Ceaușescu situația resurselor economice a evoluat drastic. Dacă în 1971-1975, România se afla pe locul doi în CAER la exportul de energie electrică, după 1975 nu mai figurează printre exportatori, ci, curând, printre importatori și la această resursă importantă. Dacă era dintru-nceputul industrializării dependentă de de minereul de fier și de cărbunele cocsificabil sovietic, mai nou era și de țiței, al cărui preț explodase din 1973. În raportul dintre producția internă și importul de petrol, prelucrarea lui devine nerentabilă. Tovarășul continuă însă pe aceeași linie, legându-se mai strâns și cu mai multe sfori de dependeța acestor materii prime străine, preciza specialistul Lavinia Betea în „Ceaușescu și epoca sa”.

Propriu-zis, Ceaușescu investea fără să se priceapă, doar conform propriilor principi „imbatabile”, fără să asculte de specialiștii vremii. Care oricum nu îndrăzneau să-l contrazică din cauza consecințelor. Sau mai bine zis investea în ramuri economice falimentare, ridica combinate care nu reușeau să acopere costurile investițiilor și nici măcar a cheltuielilor de producție. Ceaușescu dorea să producă de toate, să nu fie dependent de nimeni și de nimic. Realitatea economică îl contrazicea. Evident, nu dorea să accepte așa ceva și găsea vinovați de serviciu. În 1979, planul național nu a mai fost îndeplinit. În multe domenie se înregistrau producții multa mai mici decât cele planificate de Ceaușescu și politrucii săi. De exemplu, la huilă, tablă, cocs, construcții de mașini, țesături bumbac și altele. Pentru a alimenta acest mastodont industrial, ajuns neprofitabil, Ceaușescu importa materii prime pe bandă rulantă.

Culmea, total contrare principiilor de independență economică. De exemplu, un vagon pentru călători făcut la Arad, era nevoie de echipamente importante. Acestea valorau mai mult de o cincime din costul vagonului. Ceaușescu importa țiței pe scară largă de la URSS. La fel și energie. Pentru a putea recupera din banii folosiți Ceaușescu a încercat să direcționeze o bună parte a producției către export, mai ales industria constructoare de mașini. Inclusiv în țări bananiere care ajungeau să nu se achite de contracte. În plus, lucrurile erau făcute atât de prost din punct de vedere economic, încât se ajungea la pierderi mari. ”În loc de câștig, la anumite sortimente se înregistrau pierderi. Spre exemplu, românii fabricau și exportau tablă la 150 de dolari/tonă. Dar industria construcțiilor de mașini reclama o tablă de import plătită cu 2000 de dolari/tonă”, adaugă Lavinia Betea în aceeași lucrare.

Ceaușescu investea în combinate uriașe, sperând în producții record pentru export. Precum cele de utilaj greu de la Iași, Cluj, Craiova și IMGB. Nu și-a scos niciodată cheltuielile cu investițiile, rezultând un mare deficit.

Motivele erau clare. Producția era realizată pe baza unor normative, la valori imposibile, impuse de Ceaușescu. În plus, multe facilități industriale românești se aflau într-o strânsă interdependență. Lavinia Betea dă exemplul Combinatului Siderurgic din Galați, care în anii 1980 se afla în relație economică cu alte 1480 de întreprinderi. ”Orice dezechilibru antrena o cădere în lanț”, precizează Lavinia Betea. Inclusiv în domeniul agricol, lucrurile se făceau în același mod, cu zone ale țării împărțite pe producții agricole țintite, exclusive, uneori fără să se țină cont de relief și tipul de climă. Cu aceleași pretenții aberante la producție. Evident, urmau ineficiența și pierderile.

Cine a făcut datoriile României

Datoriile, așa cum arată documentele și specialiștii, le-a făcut chiar Ceaușescu. Adică românii au mâncat pe cartelă pentru a-i plăti, inclusiv, gafele economice ale lui Ceaușescu și a politrucilor. A importat excesiv pentru a-și îndeplini visele industriale megalomanice. Nu i-a ieșit. Din cauza unei economii neproductive, făcută pe baza unor planuri nerealiste, s-a ajuns la deficit, la pierderi uriașe. Efectiv Ceaușescu se împrumuta la BIRD( Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare) pentru a-și putea plăti eșecul dar, nevoia de importuri, la care se adăugau despăgubirile de război către URSS dar și arieratele aferente colectivizării.

”Aproximativ 19% din totalul creditelor externe s-au folosit pentru recuperarea pierderilor intreprinderilor. Economia suporta blocaje în lanț. Cu pierderi anuale de circa o sută de miliarde de lei”, se arată în ”Ceaușescu și epoca sa”. Pentru a redresa situația a forțat economia de export, limitând importurile. A urmat o altă catastrofă. Fără resursele necesare din alte state, anumite ramuri economice, au început să producă lucruri de proastă calitate. Ceaușescu a ajuns să exporte mâncarea românilor în URSS în special pentru a obține țiței și energie. Culmea, partenerii erau nemulțumiți. Românii dădeau marfă de proastă calitate și nici măcar nu reușesau să exporte cât se lăudau în contracte. De exemplu, în anul 1984, rușii ne-au dat jumătate din cantitatea de țiței prevăzută. Și asta fiindcă românii s-au dovedit neserioși. Nu le-au plătit avansul iar cerealele livrate erau pline de impurități. În plus, nici măcar nu au trimis instalațiile de foraj prevăzute în contract și conform graficului. Uzina din Arad, din cauza măsurilor aberante ale lui Ceaușescu s-a trezit cu nu a mai putut livra, la export, conform contractului, către partenerii străini, peste 27.000 de vagoane.

Și asta fiindcă România nu putea produce, mai ales în acel sistem economic, cât visa Ceaușescu că ar trebui să poată. Se contura și un uriaș decalaj tehnologic. Lumea, mai ales Occidentul intra în cea de-a treia revoluție industrială, sau era digitală, în schimb românii rămâneau tot la producția planificată, cu norme rigide ale socialismului. Ceaușescu îi păzea pe români de ispitele ”demonice” ale Occidentului. În plus, așa cum remarca Lavinia Betea în lucrarea menționată, Ceaușescu ”se ținea bățos„ în CAER și încerca să-și impună punctul de vedere. Unii ar vedea în acest lucru o calitate, forța președintelui comunist. În realitatea, Ceaușescu încerca să joace la două capete, iar rușii și-au dat seama de acest lucru. Evident, ne-a costat și mai mult. Ceaușescu se visa un înger al păcii în Europa, în megalomania sa sperând chiar la un premiu Nobel pentru pace, după ce ar fi reușit să rezolve problema ”Războiului Rece”. Evident era o pălărie mult prea mare. Ceaușescu a început să se împrumute la FMI și BIRD, culmea organisme monetare internaționale, din Occidentul ”decadent”, încă din 1969 . În 1978 datoria externă a României era de 5 miliarde de dolari. În 1982, a ajuns la 11 miliarde de dolari.



Ceaușescu a plătit, aberant, datoria țării bătându-și joc de populație

În urma unor negocieri cu FMI și BIRD, prin care Ceaușescu a încercat să obțină niște avantaje, Ceaușescu s-a decis să plătească anticipat toată datoria externă. Pe care tot el o făcuse. Bătându-și joc de populație. Au urma cartelele, tot felul de trucuri pentru a opri din salariile muncitorilor și printr-un plan bolnav prin care le explica, cu ajutorul oamenilor de știință aserviți că este nevoie de o alimentație sănătoasă mai săracă în calorii. Bomboana pe colivă a pus-o, în vara lui 1984, intrarea în vigoare a ”Programului de alimentare științifică a populației”, adoptat de MAN. În funcție de numărul de calorii calculate pentru grupele de vârstă și muncă, s-au alcătuit meniurile în cantinele muncitorești, școlare și studențești. ”Tratați ca animalele furajate după plan, românii s-au simțit mai umiliți ca oricând”, adaugă Lavinia Betea în ”Ceaușescu și epoca sa„.

Evident, totul era raționalizat. Ceaușescu a vândut până și rezervele de aur ale țării, adică 80.871,1 kg aur fin. Pentru această cantitate a primit 1.040 milioane dolari. Ar fi primit o sumă mai mare dacă ar fi ascultat de specialiști și l-ar fi vândut pe bucăți, nu tot odată, și așteptând un preț mai bun. Lui Ceaușescu nu-i păsa, ca și în cazul economiei mergea numai după propriile convingeri. A urma apoi plata propriu-zisă a datoriei. O plată anticipată. Datoria nici nu treabuia plătită anticipat . Specialiștii spun că ea putea fi rambursată după 1982, iar dobânzile erau mai mult decât acceptabile. Țări precum Polonia sau Ungaria, deși comuniste, au refuzat să-și înfometeze populația și deși aveau datorii mari, au reușit reeșalonări și în unele cazuri chiar scutiri de plată. De altfel specialiștii internaționali l-au sfătuit să-și tehnologizeze mai degrabă industria și să facă profit.

”În 1987, conducerea Băncii Reglementelor Internaționale de la Basel, a cărui membră era și România, i-a sfătuit pe reprezentanții români să nu mai facă plăți anticipate, după mărturia lui Florea Dumitrescu. Forurile bancare internaționale consiliau conducerea țării să utilizeze creditele avansate anticipat pentru dotarea întreprinderilor, în vederea creșterii exportului. Informat, Ceașescu a luat-o ca pe afrontul amestecului în treburile interne”, scria Lavinia Betea în aceeași lucrare. Ceaușescu a mers înainte și în 1983 propunea membrilor ”Clubului de la Paris” dar și băncilor la care avea datorii, restituirea totală a datoriei. În 1984, nici nu a mai primit ultima tranșă de împrumut convenită cu FMI, și a achitat toată datoria externă a României.