"Era îmbrăcat într-un puloveraş albastru cu steluţe bleu" - Carnagiul copiilor de la Revoluţie. Mărturii cutremurătoare

Alina avea 13 ani când fratele ei Marius a plecat la Revoluţie, spre Baricada de la Inter, hotărât să fie parte din ceea ce ar fi trebuit să fie renaşterea poporului român. Deşi avea doar 15 ani, Marius se simţea dator să lupte cu comunismul şi cu dictatura pentru ca viaţa surorii şi fratelui lui mai mici să se schimbe în bine. Erau orfani de părinţi şi Marius se simţea responsabil pentru ei.

Nu s-a mai întors. Marius - Marius Bodo, la vremea respectivă elev la Colegiul Tehnic „Mihai Bravu” din Bucureşti - este unul dintre copiii ucişi la Revoluţie. Moartea lui a fost una şocantă - a fost omorât nu pe străzi, unde se trăgea, ci chiar în spital, unde a ajuns după ce a fost împuşcat în claviculă şi genunchi. Abia în 2008, fraţii lui aveau să afle din dosarul aflat la Parchetul Militar că acesta „a fost împuşcat în abdomen” în timp ce se afla internat în spital, de către „un terorist neidentificat”. Legistul i-a spus Alinei că fără rana din abdomen Marius ar fi supravieţuit. Poate cu handicap, dar ar fi supravieţuit.

Miercuri, 17 decembrie, zi când se comemorează primii morţi ai Timişoarei, sora lui Marius, Alina Bodo, a rememorat întru eternă aducere aminte, dispariţia fratelui ei mai mare. Cu lacrimi şiroind pe obraji, Alina le-a povestit tinerilor prezenţi la evenimentul "Femei la Revoluţie", organizat de Nicoleta Giurcanu (mai multe informaţii aici) despre preţul de sânge al libertăţii noastre şi despre viaţa în comunism.

Îi redăm povestea, aşa cum a spus-o ea. Vocea i s-a frânt când şi-a amintit cum a plecat fratele ei să se lupte cu comunismul doar într-un puloveraş albastru cu steluţe bleu.


"Fratele meu, Marius, care era mai mare decât mine cu doi ani, a plecat cu profesorul, colegii şi fratele meu mai mic, Constantin, să dea jos comunismul, să dea jos dictatura, ca să ne fie bine.

Cred că mai bine de 90% din populaţia României era sub pragul de sărăcie, trăiam de pe o zi pe alta. Drept urmare, s-au dus toţi tinerii la Revoluţie — noi aşa ziceam, 'La Revoluţie' — ca să ne schimbăm viaţa în bine. Când a plecat Marius, chiar aşa a spus: 'Merg ca să se întâmple ceva şi cu familia noastră, să ne fie bine, să ne fie mult mai bine'.

El nu s-a mai întors. Fratele mai mic s-a întors, dar când am întrebat unde e Marius, mi-a spus că, din păcate, s-au rătăcit unul de celălalt. Când au început focurile de armă, Marius a fost împuşcat în claviculă şi genunchi. A ajuns la Spitalul Colţea, dar, fiind minor, nu l-au primit.

S-a dus cum a putut, târându-se practic până la Spitalul Grigore Alexandrescu, care este puţin mai departe de Piaţa Victoriei. Eu nu îmi amintesc să fi fost foarte cald atunci, dar nici foarte frig. El purta un puloveraş, un fel de vestă albastră, cu steluţe bleu pe ea. Toţi eram convinşi că o să se întoarcă şi că o să ne schimbe viaţa.


Dar nu, nu s-a mai întors.

Da, viaţa ni s-a schimbat, dar, din păcate, în mai rău. Tot mai rău.

L-am tot căutat prin spitale. Ne doream să fie doar rănit, să-l aducem acasă şi să ne fie bine, aşa cum putea să ne fie atunci...

Era rănit, dar ar fi putut să trăiască. Sunt şi acum o mulţime de persoane care trăiesc fericite, chiar dacă au un handicap.

L-am găsit abia după o lună, după ce am dat zeci de anunţuri în ziarele din Bucureşti. Eu mergeam personal să le dau. Nu am cum să vă explic zbuciumul unui copil de 13 ani, care insista să meargă să dea anunţuri, fiind într-o formă de tutelă sub grija unui unchi. Mă rugam să ne lase să mergem la ziare să dăm anunţuri că fratele nostru e dispărut şi că oricine are informaţii despre el să ne anunţe.

Abia pe 24 decembrie am primit veşti despre el. Mi-au spus că e bine şi că se îndreaptă spre casă. Dar nu a mai ajuns acasă.


L-am găsit la morgă, pe 20 ianuarie. Era într-o stare avansată de putrefacţie. Mă simt vinovată şi acum că nu am putut să-mi recunosc fratele. Nu ştiu dacă vă imaginaţi starea aceea — ca o soră să nu-şi poată recunoaşte ruda. E cumplit.

În cele din urmă, unchiul nostru a mers să-l identifice. Mie nu mi-au dat voie. La IML erau cadavrele goale, aliniate. Aş vrea să nu vedeţi niciodată aşa ceva şi să nu trăiţi această experienţă. Unchiul meu l-a identificat după nişte semnalmente din copilărie. Doar după ele l-a recunoscut.

Multă, multă vreme am sperat că am îngropat trupul altcuiva, că am făcut o pomană pentru altcineva şi că fratele meu o să se întoarcă.

Dar nu s-a întors. Când m-am maturizat, am realizat că, după semnalmente, trebuie să fi fost el. Dar creierul meu nu a putut să conceapă asta multă vreme.

Cam asta a fost trăirea mea şi zbuciumul pe care l-am avut.

Eu am fost o persoană curajoasă, dar după ce a dispărut Marius, am simţit că sunt pierdută. Deja fără părinţi, am rămas orfană şi de frate. Iar de curând, fratele meu mai mic s-a mutat definitiv în Franţa. Atunci m-am simţit cu adevărat părăsită de tot. Anul acesta s-a întors în ţară."

Potrivit organizatorilor evenimentului de la Muzeul Comunismului care se bazează pe cifre din dosarul Revoluţiei de la Parchetul militar şi date de la Institutul Revoluţiei Române şi de la Secretariatul de stat pentru Revoluţionari, la Revoluţie au fost 139 de eroi-martiri – categoria de vârstă 1 lună -19 ani, copii, adolescenţi şi tineri civili) – ceea ce înseamnă 10-15% din participanţi la Revoluţie.

Alţi 325 au fost răniţi – categoria de vârstă 5 luni – 19 ani, copii, adolescenţi şi tineri civili – ceea ce înseamnă 7,9% dintre răniţii Revoluţiei şi 279 arestaţi.


***

Muzeului Comunismului din Bucureşti găzduieşte în perioada 9 decembrie 2024 – 31 ianuarie 2025 expoziţia "Martori şi eroi - 35 de ani de la Revoluţia din 1989". Mai multe informaţii, aici.