Motivele pentru care Carol I a vrut să renunțe la România, despre care spunea că poate fi civilizată doar cu biciul

Pe 10 martie 1871, Carol I, regele României, a anunțat Guvernul că va abdica și va părăsi țara. Primul rege al României era sătul de felul de a face politică al românilor dar și de protestele anti-dinastice provocate de opoziție. Plecare sa ar fi însemnat dezastrul pentru țara noastră.

După abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza de pe 11/23 februarie 1866, România ajunsese pe marginea prăpastiei. Marile Puteri potrivnice, în special Rusia și Imperiul Otoman se pregăteau să dezmembreze uniunea săvârșită la 1859, valabilă doar pe timpul domniei lui Cuza. Oamenii politici români au reușit să dezamorseze situația apelând la un principe străin. Aceasta a fost de altfel și dorința lui Cuza, de a fi înlocuit cu un principe străin, dintr-o mare familie europeană, care să garanteze siguranța Principatelor Unite.

După ce au fost refuzați de principele Belgiei, românii s-au oprit asupra lui Carol de Hohenzollern -Sigmaringen, un militar prusac, membru al unei prestigioase dinastii din Germania. Carol a acceptat tronul, salvând Principatele. Pe 10 mai 1866, Carol de Hohenzollerin-Sigmaringen, după o călătorie cu peripeții, intra în București, pe Podul Mogoșoaiei.

În aceeași zi, pe Dealul Mitropoliei depunea jurământul exprimându-și „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”. Tânărul rege prusac s-a izbit însă de moravurile balcanice ale societății românești, de o clasă politică care căuta doar scandal și interese personale, dar și de un popor ușor de manipulat, cu puțină știință de carte. După numai nouă ani de domnie, pe 10 martie 1871, Carol își făcuse bagajele și se pregătea să plece, definitiv, sătul de politicienii români.

Un prinț german într-o lume a nepotismului și a șpăgii

Așa cum au remarcat și contemporanii dar și specialiștii, neamțul Carol I nu s-a adaptat niciodată moravurilor balcanice.

„Deşi declara la venirea în ţară: «punând piciorul pe acest sfânt pământ, am devenit român», Carol nu s-a integrat moravurilor bizantino-orientale ale clasei politice româneşti, a rămas întotdeauna fidel patriei şi rasei sale şi a tratat altitudinar pe oamenii politici români”, scria Florin Constantiniu în lucrarea sa „O istorie sinceră a poporului român”.

O fire exactă și principială, Carol I nu a înțeles eschivele, jocurile politice și luptele absurde pentru putere între politicieni. Nu pricepea mai ales cum se putea face politică în folos propriu și în defavoarea țării, o modă balcanică păstrată cu sfințenie în politica românească,până în prezent. „El avea tocmai însușirile care ne lipseau nouă, românilor”, remarca I.G. Duca. Omul politic român a nuanțat prezentând clar diferențele de educație și viziune politică și umană dintre regele german și politicieni români.

„Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, regele Carol aducea simţul exactităţii matematice [...]. Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană, într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită sau cel puţin de rapidă plictiseală, el a adus o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o ţară plină de nerăbdare şi de neastâmpăr, el a adus răbdarea care ştie să pregătească şi astâmpărul care ştie să-i menţină seninătatea, într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental în vremea tocmai când acea ţară se străduia să se avânte în marea vâltoare a civilizaţiunii occidentale, într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi-a îndeplinit întocmai", scria I.G. Duca. Moravurile politice ale românilor l-au nemulțumit cel mai mult pe Carol.

După ce l-au implorat să vină să primească tronul, liberalii radicali, în special, au început să-l conteste și s-au ridicat fățiș împotriva lui.

„Primii ani de domnie ai lui Carol I s-au caracterizat printr-o mare agitaţie politică şi o continuă instabilitate guvernamentală. Între 11 mai 1866 şi 7 august 1871 au avut loc nu mai puţin de nouă schimbări de guverne, unele dintre acestea neputându-se menţine nici măcar şase luni. În fruntea agitatorilor se aflau liberalii radicali care, după ce contribuiseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, nu se împăcau cu gândul de a avea un domnitor pe viaţă, care ar putea abuza de situaţia sa, drept care îl acuzau pe Carol I de tendinţe autocratice”, preciza Ioan Scurtu.

Carol I era șocat de modul de a face politică al românilor. Funcțiile publice erau date pe șpagă și nepotism, iar rangul și demnitatea văzute ca prilej de îmbogățire și fală.

„Evident, identitatea politică a conservatorilor şi liberalilor rămâne inconfundabilă. Ele pun, însă, înainte de realizarea programului lor politic, dobândirea puterii. O clientelă flămândă de avantaje aşteaptă „venirea la guvern" pentru a-şi spori veniturile prin exploatarea locului dobândit în ierarhia de stat (primar, prefect etc). Activitatea politică nu este desfăşurată de partizanii de rând ai partidelor pentru a servi interesul național, ci ca un mijloc de chivernisire personală. „Bacşiş şi hatâr", coordonatele vieții publice fixate în epoca fanariotă, se dovedesc a aparține duratei lungi. Manifestările primitive ale setei de putere a partidelor au creat o imagine defavorabilă românilor, națiunea fiind confundată cu clasa politică, bântuită de venalitate şi oportunism”, preciza Florin Constantiniu, în lucrarea menționată.

Felul de a fi al clasei politice românești i-a repugnat și cancelarului german Otto von Bismarck care a remarcat că pentru progresul societății românești este necesar biciul, nu calea ferată.

Idei republicane și manipulare

Colac peste pupăză, românii și-au dat în petic și printr-o serie de revolte și manifestații anti-monarhice. Fără să înțeleagă riscurile. De exemplu, întâmplarea tragico-comică de la Ploiești din august 1870. Peste 3000 de oameni prostiți de ofițerul de artilerie Candiano Popescu, care se visa președinte de Republică, au vrut să-l alunge pe Carol din țară, după numai patru ani de domnie.

”În noaptea de 7/8 august, Candiano Popescu şi grupul său de conspiratori au ocupat prefectura şi telegraful din Ploieşti. Încă din zori, clopotele bisericilor au început să bată, iar populaţia s-a adunat în centrul oraşului”, scria pe site-ul său reputatul istoric şi profesor universitar Ioan Scurtu. Candiano Popescu a falsificat o scrisoare prin care încerca să convingă mulțimea că regele a fost detronat. „Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă-noapte. A fost numită o Regenţă în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu”, se arăta în biletul respectiv.

Povestea a fost crezută de mulțime dar nu și de maiorul Polizu, șeful garnizoanei din Ploiești.

Acesta a amenințat mulțimea că va ordona soldaților să tragă în plin, dacă se apropie de garnizoană. Candiano Popescu a mai încercat aceeași schemă și cu căpitanul Georgescu, comandantul grănicerilor de la Predeal. Căpitanul Georgescu l-a pus însă pe telegrafist să anunțe la București. Imediată a fost trimisă armata la Ploiești. Candiano Popescu a fost arestat iar mulțimea împrăștiată. Dacă ar fi fost, însă, să luăm cronologic mișcările anti-dinastice ar fi trebuit să începem cu cea din luna mai a anului 1866, adică chiar odată cu venirea regelui pe tron.

Fără carte și manipulați de tot felul de zvonuri, țăranii de la Dăbuleni s-au speriat că noul domnitor le va lua pământul dat de Cuza. Așa că s-au înarmat și au înceut o revoltă. Evident, rapid potolită.

„„În primul rând, ei nu înţelegeau de ce fusese dat jos un domnitor român pentru a veni alt domnitor tocmai din Germania. Apoi, ei au început să se teamă că reformele lui Cuza, care tocmai le dăduse nişte loturi de pământ, vor fi anulate, iar noul domn neamţ le va lua pământurile înapoi. În fine, în al treilea rând, grănicerii şi-au adus aminte că guvernul nici măcar nu era foarte punctual cu solda pe care trebuia să le-o plătească: din primele patru luni ale anului 1866, ei primiseră banii doar pe o lună“, scrie istoricul Adrian Cioroianu în lucrarea sa „Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor”.

Ziua în care Carol a vrut să renunțe la România

Pe data de 10 martie a anului 1871, Carol își făcuse bagajele, a chemat reprezentanții Guvernului și i-a anunțat că va pleca din țară, încă de a doua zi. Motivele pentru abdicare erau numeroase. Pe de o parte, moravurile clasei politice, iar de cealaltă parte situația din țară și Parlament. Adică guvernele se succedau cu o viteză amețitoare, bugetul nu era votat iar rezolvarea concesionării amplasamentului pentru căile ferate către compania germană Strussberg, trena.

Ultima picătură au fost protestele din București organizate cu ocazia festivităților dedicat zilei de naștere a împăratului german Wilhelm I. Societatea românească pro-franceză nu vedea cu ochi buni Războiul dintre Prusia și Franța. În timpul banchetului, la care participa și regele, de la Sala Slătineanu din București s-au strigat lozinici anti-dinastice și pro-republicane. Protestatarii au spart geamurile sălii. Iar prefectul Capitalei ar fi fost complice.

„Încă de la începerea banchetului, manifestanții se strâng la ușa sălii. Nu sunt numeroși, cu toate că se pare că poporul Capitalei este mai degrabă ostil domnitorului. Manifestanții strigă lozinici republicane, aruncă cu pietre în geamuri, poliția nu reușește să-i împrăștie, guvernul nu ia nicio măsură. Manifestația se pare a fost pregătită cu îngăduirea prefectului Poliției, Simion Mihăilescu. Armata este nevoită până la urmă să intervină”, scrie Silvia Marton în „Republica de la Ploiești” și „Începutul parlamentarismului în România”.

Plecarea lui Carol I ar fi înseamnat, în acel moment, pierderea tuturor câștigurilor diplomatice, statale și sociale de până la acel moment. O țară fără conducător, sfâșiată de partidele naționale, ar fi fost victima perfectă a Marilor Puteri potrivnice, mai ales a Rusiei.

Norocul a venit din partea lui Lascăr Catargiu, un boier moldovean de viță veche care i-a spus direct principelui german: „Aiasta nu se poate, Măria Ta”.

Împreună cu Nicolae Golescu îl conving să renunțe la această decizie. Cuvântul hotărâtor l-a avut însă tatăl lui Carol I, care i-a cerut să-și facă datoria până la capăt, ca un ofițer prusac. „Principele străin fusese adus de însuși I.C. Brătianu, în intenția de a consolida unirea de dată recentă a statului român, mereu contestată de puternicele imperii vecine. Or, sprijinul Prusiei în continuă ascensiune a puterii sale economice și militare, patria de origine a lui Carol I, era considerat de mare importanță pentru o evoluție ferită de primejdia dezintegrării și dispariției, prin anexare a statului național român modern”, preciza Anastasie Iordache în lucrarea sa „Revoluționarii Golești”.

Condiția pusă de Carol pentru a renunța la abdicare a fost formarea unui guvern stabil, votarea bugetului și aprobarea concesiunilor către compania Strussberg.