O relatare emoționantă: Au promis copiii că vin să ne ia la oraș după iarna asta, dar eu știu că nicio lumină de neon nu va străluci vreodată ca luna plină peste zăpada din ogradă. Ce să le spun? Că la 76 de ani, mi-e frică să încep o viață nouă?

Au promis copiii că vin să ne ia la oraș după iarna asta, dar eu știu că nicio lumină de neon nu va străluci vreodată ca luna plină peste zăpada din ogradă. Ce să le spun? Că la 76 de ani, mi-e frică să încep o viață nouă? Ion așază cu grijă lemnele în sobă, mâinile lui noduroase și bătătorite de muncă mișcându-se cu o precizie pe care numai anii de experiență o pot da. 

La 78 de ani, soțul meu încă se trezește în fiecare dimineață la 5, ca și cum ar avea animale de hrănit și câmp de lucrat. Vechile obiceiuri mor greu, mai ales când au fost parte din viața ta pentru mai bine de șapte decenii. Casa noastră din Fundata, sus în munții Bucegi, a fost mereu prea mică pentru vizitatorii din oraș - "sufocantă", cum spunea Adriana, fiica noastră. Dar pentru noi, cele două camere cu tavan jos, prispa din lemn roasă de vreme și bucătăria de vară au fost un univers întreg. Aici ne-am crescut cei trei copii, aici am plâns când cel mic a plecat primul în Italia, aici am sărbătorit când Adriana a devenit doctor la Brașov.

"Ana, ai terminat de împletit ciorapii pentru Ștefan?" mă întreabă Ion, închizând ușița sobei după ce se asigură că focul a prins bine.

"Aproape. Îi termin până diseară," răspund, deși știu că nepotul nostru probabil nu va purta niciodată ciorapi de lână împletiți de bunica. La 17 ani, Ștefan e preocupat de telefoane inteligente și jocuri pe calculator, nu de căldura pe care o poate oferi lâna de la oile crescute de bunicii lui.

Afară, primii fulgi de nea ai lui noiembrie încep să cadă, dansând în lumina slabă a amurgului. Va fi o iarnă grea, simt asta în oasele mele bătrâne, care au învățat să prezică vremea mai bine decât orice aplicație de pe telefoanele copiilor noștri.

*În România zilelor noastre, bătrânii de la țară sunt priviți ca niște relicve dintr-o altă epocă - respectați din obligație, dar neînțeleși și, adesea, considerați o povară pentru familiile moderne care aleargă după succesul din marile orașe.*

Telefonul fix, instalat acum zece ani de Mihai, fiul mijlociu, sună strident, rupând liniștea serii.

"Alo? Da, maică, suntem bine," răspund, recunoscând vocea Adrianei. "Da, avem lemne destule. Ion a pregătit toată vara, știi cum e el de grijuliu."

Fiica noastră vorbește repede, mereu grăbită, chiar și în conversațiile telefonice. Ne spune despre apartamentul pe care l-a găsit pentru noi, la două străzi de blocul lor din Brașov. Două camere, etajul unu, cu lift funcțional și căldură centrală. "Nu veți mai trebui să cărați lemne, tata. Și mama nu va mai trebui să se trezească la 5 să aprindă focul," spune ea entuziasmată.

Ion ascultă în tăcere, stând pe marginea patului nostru vechi, cu mâinile împreunate între genunchi. După ce închid telefonul, rămânem amândoi tăcuți pentru câteva momente.

"Crezi că ne vom obișnui vreodată acolo?" întreb în cele din urmă.

El ridică din umeri. "Ce alegere avem? Adriana are dreptate. Devine din ce în ce mai greu în fiecare an. Iarna trecută am alunecat pe gheață când am mers să hrănesc găinile și mi-a trebuit o săptămână să-mi revin."

Îl privesc pe omul lângă care am trăit 54 de ani. Fața lui, brăzdată de riduri adânci, spune povestea unei vieți de muncă neîntreruptă, a unei lupte constante cu natura, uneori iertătoare, alteori nemiloasă. În ochii lui, de un albastru spălăcit de vreme, văd aceeași frică pe care o simt și eu - frica de necunoscut, de a fi dezrădăcinați la o vârstă când rădăcinile sunt singura certitudine care ți-a mai rămas.

În următoarele zile, începem parcă să vedem casa cu alți ochi. Fiecare obiect, fiecare colț capătă o semnificație nouă, de parcă ne-am pregăti pentru o despărțire definitivă. Ion petrece mai mult timp în șopron, aranjând și rearanjând uneltele pe care le-a adunat o viață întreagă. Eu scot din lada de zestre ștergare vechi, cusute de mama și bunica mea, le spăl și le calc cu grijă, neștiind dacă în apartamentul de la oraș va fi loc pentru ele.

Prima zăpadă serioasă cade la mijlocul lui decembrie, acoperind satul nostru într-o liniște albă, aproape supranaturală. Din bucătărie, unde frământ aluatul pentru cozonaci, îl văd pe Ion făcându-și drum cu lopata spre poarta din lemn. La un moment dat se oprește, își sprijină lopata de gard și rămâne nemișcat, privind împrejur, ca și cum ar încerca să imprime în memorie imaginea acestui loc.

*Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat sacrificiul generației noastre, care a construit cu mâinile goale case și gospodării, doar pentru a le vedea abandonate când copiii au ales viața urbană, mai ușoară dar mai străină de pământul nostru.*

"Crezi că Dumnezeu înțelege de ce trebuie să ne părăsim casa?" îl întreb pe Ion în seara aceea, în timp ce stăm la masă, mâncând ciorbă de fasole cu jumări, rețeta mea care a rămas neschimbată de 50 de ani.

"Cred că înțelege că vrem să nu fim o povară pentru copiii noștri," răspunde el simplu. "Și poate e bine așa. Oamenii din sat pleacă unul câte unul. Anul trecut a rămas pustie casa Mariei, anul ăsta a lui Vasile. În curând, aici vor fi doar case de vacanță pentru orășeni."

Are dreptate. Satul nostru, odată vibrant și plin de viață, se golește încet. Cei tineri au plecat demult, mai întâi la orașe, apoi mulți în străinătate. Au rămas doar bătrânii, și ei din ce în ce mai puțini.

De Crăciun, casa noastră se umple de viață pentru câteva zile. Vin toți copiii cu familiile lor - Adriana și George cu Ștefan, Mihai și Cristina cu fetița lor de cinci ani, Sofia, și chiar și Radu, fiul cel mic, se întoarce din Italia cu soția lui, Francesca, și cu gemenii lor de doi ani, pe care abia îi cunoscusem până acum.

E haos și gălăgie, dar e un haos fericit. Bucătăria mică abia face față, iar Ion aduce masa din camera bună în mijlocul casei pentru a avea loc toți. Împodobim bradul în curte, ca în fiecare an, și când zăpada începe să cadă ușor în Ajun, văd în ochii copiilor noștri o nostalgie pe care probabil nu o vor recunoaște niciodată.

"Chiar trebuie să vindeți casa?" întreabă Radu, în timp ce stăm pe prispă și privim copiii făcând un om de zăpadă în curte. "Adică, înțeleg de ce vreți să vă mutați la oraș, dar poate putem păstra casa pentru vacanțe."

Ion oftează. "Cine să aibă grijă de ea? Voi veniți o dată, de două ori pe an. Restul timpului, ar sta goală, s-ar degrada. Mai bine o vindem unor oameni care chiar vor locui aici."

*Oare nu acesta este unul dintre cele mai mari paradoxuri ale vieții rurale românești - că exact atunci când bătrânii trebuie să renunțe la casele lor pentru a fi mai aproape de îngrijirea medicală și de copii, aceștia din urmă își dau seama de valoarea tradițiilor pe care le-au lăsat în urmă?*

După plecarea copiilor, casa pare mai goală și mai tăcută ca niciodată. Ion și eu cădem într-o rutină tăcută, pregătindu-ne pentru ceea ce știm că va fi ultima noastră iarnă aici. În februarie, când grosimea zăpezii ajunge până la genunchi, primim vizita unui cuplu tânăr din București, trimiși de un agent imobiliar.

Îi conduc prin casă, le arăt grădina acum acoperită de zăpadă, le explic cum rodesc merii vara și cât de parfumați sunt teii din capătul curții în iunie. Văd în ochii femeii un interes sincer, un fel de dorință de întoarcere la rădăcini, atât de comună tinerilor orășeni obosiți de betoanele orașului.

"E perfectă pentru noi," spune ea soțului. "Exact ce ne-am dorit."

După plecarea lor, Ion stă mult timp în tăcere, privind focul din sobă.

"Ce e, bărbate?" îl întreb.

"Mă gândeam că poate casa va fi mai fericită cu ei. Vor aduce copii aici, vor planta în grădină, vor face must toamna. Casa are nevoie de viață, nu de amintiri."

În martie, când primii ghiocei își fac apariția lângă fântână, mergem la notar în Brașov și semnăm actele de vânzare. Adriana e cu noi, la fel și tânărul cuplu. Când îi înmânez cheia casei, o cheie mare și grea, făurită de un fierar din sat acum 60 de ani, simt cum o parte din mine se desprinde și rămâne atașată de acel metal rece.

"Aveți grijă de prispa din față," le spun. "Soțul meu a renovat-o în fiecare primăvară. Și merișoarele din grădină au nevoie de multă apă în august."

Femeia îmi strânge mâna între palmele ei tinere. "Vă promit că vom avea grijă de tot. Și sunteți bineveniți oricând să ne vizitați. E încă casa dumneavoastră, în multe feluri."

În drum spre apartamentul nostru nou din Brașov, Ion privește pe fereastra mașinii Adrianei, urmărind cum peisajul se schimbă treptat de la rural la urban. Nu spune nimic, dar îi simt mâna căutând-o pe a mea pe bancheta din spate.

Apartamentul e luminos și cald, exact cum promisese Adriana. Are mobilă nouă, pereți proaspăt zugrăviți și o bucătărie modernă care mă intimidează cu toate butoanele și funcțiile ei. Dar nu are pridvor unde să stai seara și să privești stelele. Nu are grădina în care am crescut roșii și castraveți timp de 50 de ani. Nu are cimitirul la două străzi distanță, unde odihnesc părinții și bunicii noștri.

În prima noapte, nu putem dormi. E prea cald, prea liniștit, prea străin. Ion se ridică din pat și stă mult timp la fereastra care dă spre un bulevard luminat.

"Poate ne vom obișnui," spune el, mai mult pentru sine.

Mă ridic și mă alătur lui la fereastră. "Poate. Dar știi ce? Am adus cu mine semințele de roșii și de busuioc. Adriana spune că putem amenaja ghivece mari pe balcon."

Ion zâmbește pentru prima dată în acea zi. "Și eu am adus câteva unelte. Nu toate, doar cele mai importante."

Privim împreună luminile orașului, atât de diferite de întunericul punctat de stele la care eram obișnuiți. E o lume nouă pentru noi, o lume pe care nu am ales-o, dar în care vom încerca să găsim un loc. Și poate, într-o zi, când primăvara va veni și peste acest oraș de beton, vom planta semințele aduse de acasă și vom vedea că rădăcinile, oricât de adânci ar fi, se pot adapta și unui pământ nou.

"Ana," șoptește Ion, "crezi că vom ajunge vreodată să numim locul ăsta 'acasă'?"

Nu știu răspunsul, dar îi strâng mâna într-a mea. "Nu știu, dar cât timp suntem împreună, poate nu contează atât de mult unde suntem."

Ultimul nostru copil pleacă, lăsându-ne să ne descurcăm în noua noastră viață. Și în timp ce Ion învață să folosească liftul și eu mă obișnuiesc cu aragazul electric, ne dăm seama că, deși casa noastră a rămas în urmă, am adus cu noi ceva ce nicio vânzare nu poate lua - o viață întreagă de amintiri și obiceiuri care, sperăm, ne vor ajuta să navigăm prin această ultimă iarnă a vieților noastre, o iarnă fără zăpadă în curte, dar poate cu o primăvară nouă la orizont.