Am rugat-o pe nora mea să strângă măcar farfuriile de pe masă după ce a mâncat, iar ce mi-a spus m-a lăsat fārā cuvinte . "Eu n-am venit aici să fiu servitoare, tanti. Pentru asta te are pe dumneata Sorin" Și a continuat să stea pe telefon, pe scaunul unde bărbatu-meu a stat 30 de ani la masă.

Am rugat-o pe nora mea să strângă măcar farfuriile de pe masă după ce a mâncat, iar ce mi-a spus m-a lăsat fārā cuvinte . "Eu n-am venit aici să fiu servitoare, tanti. Pentru asta te are pe dumneata Sorin" Și a continuat să stea pe telefon, pe scaunul unde bărbatu-meu a stat 30 de ani la masă. Asta a fost acum șase luni, când băiatul meu și-a adus-o pe Elena în casa pe care eu și cu răposatul am ridicat-o cu mâinile noastre. 

O fată de la oraș, cu unghii lungi și roșii, cu haine scumpe și cu un aer de parcă îi datoram ceva pentru că a catadicsit să se mărite cu băiatul nostru. De atunci, nicio zi n-a trecut fără să mă întreb ce am greșit în educația lui Sorin de a ajuns să-și aleagă o astfel de soție. O fată care nu știe să facă nici măcar un ceai, darămite să gătească. O fată care consideră că spălatul rufelor și curățenia sunt "activități demodate" și că "de-aia există servicii, tanti". "Mamă, nu mai fi așa de exigentă cu Elena," îmi spunea Sorin de fiecare dată când îndrăzneam să-i sugerez că poate ar trebui să o ajute și ea puțin în gospodărie. "E din altă generație, au alte valori acum."

Valori? Să stai toată ziua cu nasul în telefon în timp ce soacra ta, la 67 de ani, cară găleți cu apă pentru grădină, spală rufele și gătește pentru toată familia sunt valori?

Într-o zi, când a refuzat din nou să mă ajute la curățenia de primăvară, mi-a căzut fața când am văzut-o postând pe internet: "Viața la țară e așa de relaxantă, fără stres, fără grabă." Și o poză cu ceaiul pe care i-l făcusem eu, cu prăjiturile pe care le copsesem eu, cu flori din grădina pe care o îngrijeam tot eu. De parcă ea trăia într-o vacanță permanentă, iar eu eram personalul care o servea.

Doar cei care au trăit cu o noră care consideră că munca gospodărească e sub demnitatea ei pot înțelege cu adevărat frustrarea de a-ți vedea fiul orb la toate acestea. De a-l vedea cum ia apărarea unei femei care nu mișcă un deget în casa în care locuiește.

"Mamă, eu și Elena ne mutăm la bloc," mi-a anunțat într-o zi Sorin. "E prea greu pentru ea aici, nu se adaptează."

N-am spus nimic. Ce puteam să spun? Că inima mi se rupea la gândul că băiatul meu pleacă din casa în care s-a născut? Că Elena câștigase, reușise să-l rupă de rădăcini. Am tăcut și i-am pus în plasă borcanele cu zacuscă și dulceață, "pentru când vi se face dor de gustul de acasă".

Trei luni au trecut de când s-au mutat la bloc, în orașul de lângă noi. Sorin mă suna din ce în ce mai rar. "Suntem ocupați, mamă, e altfel viața la oraș," îmi spunea el. Din când în când, îmi trimitea poze cu apartamentul lor nou - haine aruncate peste tot, vase nespălate în chiuvetă, praf pe mobilă. Dar nu spuneam nimic. Nu era treaba mea cum trăiau ei.

Până într-o seară când am auzit o bătaie în ușă. Era Sorin, cu o geantă în mână și cu ochii în pământ.

"Pot să intru, mamă?" a întrebat, ca și cum ar fi avut nevoie de permisiune să intre în casa în care crescuse.

L-am lăsat să se așeze la masă, i-am pus mâncare în față și am așteptat. Știam că va vorbi când va fi pregătit.

"Aveai dreptate despre Elena , mamă," a spus în cele din urmă. "Nu face nimic nici la bloc. Stă toată ziua pe telefon, comandă mâncare, iar eu fac și curățenie, și spăl, și gătesc când mai am timp. M-am săturat."

"Și unde e ea acum?" am întrebat, simțind un amestec ciudat de tristețe și satisfacție.

"Tot la bloc. I-am spus că vin la tine pentru câteva zile, să mă limpezesc. Mi-a spus că sunt 'dependent de mama' și că ar trebui 'să tai cordonul ombilical'."

Am oftat. Cât de mult am vrut să spun "ți-am zis eu". Dar nu am făcut-o. În schimb, am pus mâna pe umărul lui.

"Sorin, dragul mamei, nu contează că aveam eu dreptate. Contează ce simți tu și ce vrei să faci acum."

În zilele care au urmat, Sorin s-a odihnit. A dormit mult, a mâncat bine, a stat în grădină privind cerul. Într-o seară, a venit să mă ajute la bucătărie, tăind ceapa pentru ciorba de pui, cum făcea când era mic.

"Știi, mamă, îmi pare rău că n-am văzut adevărul. Că m-am supărat pe tine când încercai doar să mă ajuți. Îmi era rușine, cred. Rușine că toată lumea vedea ce fel de om e Elena, numai eu nu."

Uneori ne trebuie timp să vedem ce avem chiar în fața ochilor. Și mai mult timp să recunoaștem că am greșit.

Mă întreb câți tineri din ziua de azi mai învață valoarea muncii, a contribuției într-o familie? Câți înțeleg că o gospodărie, fie ea la sat sau la oraș, nu se menține singură, că necesită efort din partea tuturor?

După o săptămână, Sorin s-a întors la bloc să vorbească cu Elena. S-a întors seara târziu, singur.

"Am terminat-o, mamă," a spus simplu. "I-am spus că vreau să divorțăm. Că nu pot trăi cu cineva care crede că e în vacanță permanentă, în timp ce eu muncesc pentru amândoi."

Acum Sorin stă cu mine. Își caută alt apartament la oraș, că tot acolo e serviciul lui. Dar în fiecare weekend vine acasă, să mă ajute cu grădina, să repare ce e de reparat, să stea la o cafea pe prispa casei.

Ieri, în timp ce aranjam împreună dulceața în cămară, mi-a spus:

"Mamă, când o să-mi găsesc pe altcineva, promit că o s-o aduc aici să te ajute la dulceață. Și dacă stă pe telefon toată ziua, o trimit înapoi de unde a venit."

Am râs amândoi, cu acea bucurie simplă a celor care au trecut printr-o furtună și au redescoperit ce înseamnă cu adevărat "acasă" - un loc unde toți contribuie, unde munca e împărtășită, și unde telefonul nu e niciodată mai important decât omul de lângă tine.